Aberaţii despre dreptul la semnatură al arhitecţilor

Într-un articol scris de un domn profesor arhitect acesta îşi spune oful legat de dreptul la semnătură al arhitecţilor şi despre ce ar fi făcut el personal pentru a îmbunătăţi situaţia.arhiprofesor-blog

Onorabilul profesor discută despre necesitatea măririi taxei pe care arhitectul o plăteşte Ordinului Arhitecţilor din România (de vreo zece ori), astfel încât numărul arhitecţilor care proiectează să poată fi mult diminuat, astfel încât să dispară de pe piaţă arhitecţii care au onorarii mici. Domnului arhitect i se pare că numai un onorariu de 40-50 de Euro/mp ar (mai) putea salva arhitectura românească. Problema i se pare aceea că pot exista firme de proiectare în care arhitectul cu drept de semnătură să fie angajat, drept care ancesta nefiind parte directă în contractul de proiectare nu mai este răspunzător de calitatea proiectului.

Pentru a justifica acest sistem, crede domnia sa că un sistem de asigurări este singurul în măsură să rezolve problemele, în paralel cu reducerea drastică a numărului de arhitecţi. În paralel discută şi despre minunile pe care astfel piaţa le-ar face.

Ce nu spune domnul în cauză este că în tările în care chiar aşa este nu este necesară semnătura arhitecţilor pentru multe tipuri de construcţii, inclusiv pentru ”vilişoarele” de 400 de Euro metrul pătrat! Ele pot fi proiectate de constructori, de ingineri, ba chiar de proprietarul casei direct! Tot în acele ţări există locuri în care oricine poate alege dintre sute de proiecte tip care sunt făcute de arhitecţi sau de tot felul de persoane cu experienţă în construcţii.

Ordinul arhitecţilor a încercat de-a lungul timpului să impună onorarii minime deşi bunul simţ ne spune că onorariile mici de proiectare nu au legătură cu vreun mercurial, ci cu valoarea pe care piaţa o acordă muncii în cauză. Adevărul este că până acum arhitecţii cu greu au făcut dovada că serviciile noastre aduc vreun plus de valoare clădirii proiectate. Într-adevăr, de cele mai multe ori nu putem discuta de nici un fel de valoare în plus. Chiar marile investiţii imobiliare din anii marei bule au eşuat în a arăta că serviciile arhitecţilor au o mare însemnătate în randamentul economic al afacerii. Nivelul profitului a fost calculat mereu pornind de la metrii pătraţi şi nu de la valoarea spaţiilor.

Acum, în mijlocul crizei, observăm că de exemplu noile apartamente de bloc nu mai sunt promovate pornind de la suprafaţa construită în care sunt incluse şi spaţiile comune, ci de la suprafeţele utile. Schimbarea de abordare o aduce aşadar piaţa, care este tot mai cultivată, nu arhitecţii prin onorariile lor. Proiectarea de arhitectură în care definitorii sunt metri pătraţi se aseamănă cu decoratul tortului. Da, coeficientul de utilizare al terenului (raportul între aria construit desfăşurată şi suprafaţa terenului) dă un volum maximal pe care arhitectul nu îl mai poate decât decora!

Arhitecţii, tocmai datorită numărului lor, încep, pe de altă parte, să proiecteze tot mai bine şi tot mai eficient. Eu descopăr foarte des website-uri ale unor colegi (în general mai tineri) pline de exemple de case frumoase, de preocupare demnă de toată admiraţia pentru arhitectură. Concurenţa este cea care poate să schimbe ceva şi efortul a sute de arhitecţi care vânzându-şi serviciile reuşesc să arate puţin câte puţin publicului larg faptul că serviciile adevărate de proiectare pot face o diferenţă.

În urmă cu aproape zece ani când am făcut proiectele de case tip, am evitat să proiectez case moderne, publicul ţintă fiind prea puţin pregătit pentru arhitectura contemporană. Ceva mă face să cred că totuşi am greşit, pe de o parte observ o deschidere tot mai mare a oamenilor către o altfel de arhitectură, pe de altă parte văd cum tot mai mulţi arhitecţi reuşesc să iasă din plictisitorul S+P+E+M!

Nu, răspunsul nu rezidă în îngrădirea dreptului la semnătură, ci prin atribuirea unor responsabilităţi mult mai mari arhitecţilor! Aş vedea aici simplificarea procedurilor de autorizare pentru construcţii şi degrevarea de responsabilitate a autorităţilor privind autorizarea, în paralel cu un control mult mai strict al dării în funcţionare al acestora. Cred că regimul de înalţime, retrageri şamd ar putea fi negociate direct de către arhitectul lucrării şi arhitectul şef al localităţii şi dispariţia PUZ-urilor şi PUD-urilor care nu fac decât să traseze cu roşu construibilul, iar responsabilitatea autorizării funcţionării să revină arhitectului care să arate pompierilor, de exemplu, de ce o clădire este sigură din punctul acesta de vedere! În ţările anglo-saxone arhitectul negociază condiţiile de autorizare a construcţiilor cu autorităţile competente.

Sigur, responsabilitatea poate fi măsurată în bani, iar societăţile de asigurări ar face acest serviciu cu mult succes. Certificările ISO nu ar mai fi un moft, ci o condiţionare impusă de responsabilitatea financiară. Pura reglementare  şi mai autoritară a pieţei nu va face decât ca un mic monopol să apară. Cei câţiva arhitecţi pe care domnul profesor îi vede demni de a profesa ar fi pur şi simplu sufocaţi de cantitatea de proiecte, fără ca prin aceasta să devină mai buni.  Ar semăna tot mai mult cu compania de telefoane din anii 80, în care trebuia să aştepţi ani pentru a încheia un abonament.

Suprareglementarea nu este bună, oricum ai privi lucrurile! Suprareglementarea gâtuie în final domeniul pe care îl administrează. Regulile de bună practică ar avea însă rolul lor binemeritat, iar aici OAR a făcut, de bine, de rău, câţiva paşi, încercând să scoată arhitectul din eventualele posturi de agent comercial al furnizorilor de materiale de construcţii sau al unor firme de construcţii.

Singura propunere bună mi se pare cea a diferenţierii dintre companiile cu arhitecţi angajaţi şi birourile individuale sau companiile în care acţionari sunt arhitecţii si inginerii proiectanţi. În rest, cred că ordinul deja se implică mult prea mult, simpla gestionare a listei arhitecţilor cu drept de semnătură mi se pare suficientă. Nu este cazul ca OAR să-şi dea cu parerea despre diverse cladiri sau proiecte, sau să se implice in vreun fel în protejarea monumentelor ori a mediului, ori a …. pentru asta există instituţii cât de cât corect reglementate.

Încă odată, răspunsul este concurenţa în proiectare, nu limitarea accesului la ea. Încet, dar sigur,  arhitecţii tind să aibă proiecte după cum serviciile lor sunt mai mult sau mai puţin satisfăcătoare.

Despre dreptul la semnătură al arhitecților, un profesor de arhitectură

Comments

commentarii