Recenzie: „Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966” de Miruna Stroe

„Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966” de Miruna Stroe
„Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966” de Miruna Stroe

Am citit acest volum în vacanța de iarnă. Am amânat să scriu despre acesta nu pentru că nu mi s-ar fi părut important, ci pentru că mi-a lăsat o foarte puternică impresie. După ce timpul a mai trecut, mi-am zis că ar trebui s-o recitesc. Nu am făcut acest lucru, ceea ce cred că va face această pseudo recenzie și mai interesantă, pentru că voi vorbi mai mult despre impresiile asupra mea, mai puțin despre ceea ce aș fi notat „la cald”.

Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966

de Miruna Stroe

O carte ce ar trebui citită de arhitecți, în primul rând

Recomand arhitecților să citească această carte. Acesta este și motivul pentru care link-ul din imagine este către un magazin online unde puteți comanda această lucrare.

„Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966” este, înainte de orice, o carte scrisă de un arhitect. O trădează faptul că modernismul pare să fie căutat ca un scop în sine în istoria relevată, iar aceasta nu i s-ar putea întâmpla decât unui arhitect, după cum am văzut și în volumul Doamnei Ana Maria Zahariade, aici, doamna profesor fiind și autoarea prefaței. Doamna Miruna Stroe este totuși mai detașată de subiect, fiind prea tânără pentru a fi marcată de experiența personală deși, ca mai toți românii, probabil că a locuit sau încă locuiește într-un bloc de apartamente construit cel mai probabil în acei ani, sau tributar deciziilor politice luate atunci.

Arhitecții folosesc termenul de locuință când se referă fie la case, fie la apartamente. În vorbirea curentă însă, oamenii sunt că stau la bloc sau la casă, ori că și-au cumpărat un apartament sau construit o casă. Oamenii nu se identifică prin proprietatea unei locuințe individuale sau colective, ci prin a unei case, vile sau apartament. Eu am încercat mereu să păstrez exprimarea firească, vorbind de proiecte de case, sau de proiectarea blocurilor de apartamente. Am să mă refer, în continuare, la blocuri și apartamente, nu la locuire. Voi folosi termenele de locuință și locuire când voi păstra perspectiva oficială.

Fără a insista prea mult asupra condițiilor momentului, autoarea ne dezvăluie franc felul în care autoritățile comuniste s-au trezit în fața a două provocări, una fiind aceea de a completa fondul locativ cu locuințe de stat, construite cât mai repede, cât mai ieftin, arătând totuși „grija față de om”.

Politică și arhitectură în epocă

Primele guverne comuniste erau, înainte de orice, lipsite de experiență. Și din acest motiv, privirile lor se întorceau spre Uniunea Sovietică pentru politicile publice. Cartea ne duce direct în lumea factorilor de decizie ai vremii, asumând însă că cititorul este unul avizat (cel mai probabil arhitect), sau posesorul unei culturi generale. De aceea, nu insistă asupra mai multor subiecte (pe unele le subînțelege, chiar). Voi enumera câteva:

  • Dinainte de război, arhitecții și elitele intelectuale cochetau cu o sumedenie de idei de tip socialist. Construcția de locuințe decente și ieftine pentru populația urbană tot mai mare era un vis vechi. Carta de la Atena, inspirată de Le Corbusier, apăruse de aproape 20 de ani, aceasta fiind mai degrabă un manifest adeziv, decât un punct de pornire.
  • Noii guvernanți erau cel puțin neexperimentați. Probabil exceptându-l pe Petru Groza, niciunul nu lucrase vreodată cu un arhitect.
  • Uniunea Sovietică avea un avans considerabil în a realiza inedite cartiere de blocuri noi care reprezentau totuși standarde de viață superioare celor cu care cei mai mulți erau obișnuiți.
  • Nu numai literatura de specialitate, dar și numeroase experimente de arhitectură, chiar în Occident, cochetau cu tipizarea, standardizarea, prefabricarea șamd.

Revenind, cartea ne lasă să ghicim cum decidenții vremii se lasă pe mâna proiectanților, urmărind inițial mai degrabă îndeplinirea unor indicatori cantitativi privind număr de locuințe, costuri șamd, folosind experiența sovietică ca pe un îndrumar.

Acei fruntași ai PMR (viitorul PCR) descoperă că:

  • Experiența sovietică privind prefabricatele, în primul rând, este mai degrabă nefolositoare, pentru că în lipsa unui sistem coerent de proiectare, producție, transport și montaj, prefabricatele sunt mai scumpe decât tehnologiile uzuale.
  • Entuziasmul „proiectanților” poate duce la construirea unor apartamente cu standarde destul de modeste, ele periclitând scopul propagandistic al construirii de locuințe.

Autoarea lasă din nou să se înțeleagă faptul că o anumită tendință centrifugă a autorităților române față de Moscova ar fi cauza unor pseudo-rebeliuni arhitecturale. Eu cred că putem da totuși vina și pe un anumit fel de patriotism care descoperă că directivele sovietice nu sunt neapărat în interesul României. Aș vrea însă să încercăm, împreună, să ne detașăm de politică și de simpatiile ori antipatiile politice.

Aici apare însă și marea surpriză a cărții.

Excelenta documentare

Doamna Miruna Stroe include în volum stenogramele luate la mai multe ședințe ale CC al PMR privind subiectul. Deși par să fie un material brut, sunt sigur că descoperirea și alegerea lor a însemnat o muncă extraordinară pentru autoare, dar, mai ales, dorința de a lăsa la îndemâna noastră a unei informații pe care nu m-aș sfii s-o cataloghez ca fiind senzațională.

Putem descoperi cum Nicolae Ceaușescu se opune chiar cu înverșunare demolărilor! Vedem cum bieții politruci sunt îngrijorați că „oamenii muncii”, după bucuria de a primi casă, își vor îndrepta nemulțumirea asupra partidului, pentru că apartamentele au camere prea mici, iar atunci când se ridică din pat dau cu capul de perete.

Vedem, deasemenea, faptul că apartamentele mici de două camere din anii 50 erau considerate doar o soluție de moment. Aflăm că apar preocupări privind calitatea vieții în blocurile de apartamente și din partea comuniștilor, dar și a arhitecților. Studii interesante sunt realizate de mai mulți arhitecți pentru realizarea unor tronsoane cu apartamente mai mari, mai funcționale. Mi-au plăcut în mod deosebit propunerile regretatului și îndrăgitului profesor Mihail Caffe* (și, sper să nu greșesc, ale arhitectului Sebastyen), în care apartamentele au și locuri de luat masa.

Autoarea se ferește să fie tranșantă, să dea verdicte, oferindu-ne o lucrare care va fi mai degrabă obiect de studiu, decât concluzie. Exceptând un spirit de breaslă poate puțin exagerat, deoarece arhitecții sunt totuși puși într-o lumină binevoitoare, ne găsim în fața unei cercetări oneste, excelent documentate și pe cât posibil, obiectivă.

Digresiune – în loc de concluzii

Am scris într-un articol mai vechi că perioada comunistă a rupt relația directă dintre arhitect și clientul său, acesta fiind cel mai adesea, chiar cel care va locui în casa proiectată. Noi avem ocazia acum să reluăm această relație simbiotică.

Construcția de blocuri de apartamente din acea perioadă s-a bazat pe o decizie unilaterală, limitată la decidenții politici și la arhitecți. Cu excepția unor studii sociologice realizate atunci, despre care puteți citi în „Locuirea între proiect și …”, dar care par să nu fi fost prea mult  luate în seamă, arhitecților le-a lipsit feedback-ul celor care chiar trăiesc în casele și apartamentele pe care le proiectau.

Cu cât de îndepărtăm mai mult de ruptură, cu atât rezultatele par să fie mai dramatice, culminând cu anii 80. Anii 90, mai târziu, au fost, de asemenea, marcați de lipsa de experiență în a manageria această relație ce părea cu totul nouă.

Pentru că istoria trebuie să fie în primul rând o lecție pentru prezent și viitor, nu trebuie să uităm că și modul în care noi, acum, proiectăm blocuri de apartamente împreună cu dezvoltatorii, riscă să pice în aceeași capcană. Este ușor să interpretăm greșit ce știm despre apartamente și blocuri, bazându-ne strict pe comparațiile cu blocurile comuniste și cu ceea ce acum pare să se vândă mai bine.


  • Referitor la domnul profesor Mihail Caffe, vă recomand să citiți și memoriile sale, păstrate pe blogul nepotului său, aici. Aș vrea să mulțumesc pe această cale familiei, care a făcut publice aceste texte.