Recenzie? „Experimentul Cățelu” de Arhitect Florin Biciușcă

Experimentul „Cățelu” de Arhitect Florin Biciușcă
Coperta cărții Experimentul Cățelu de Arhitect Florin Biciușcă O scuză pentru a vorbi despre locuire, blocuri, case, arhitectură, contemporaneitate și tradiție.

O carte despre arhitectură care merită citită

Domnul Arhitect Florin Biciușcă (profesor la Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu”) folosește Cartierul Cățelu ca pretext pentru a „vorbi” despre locuire, arhitectură, oraș, tradiție, contemporaneitate, …

Ei bine, trebuie să citești cartea. Eu am citit-o de două ori, sărind de fiecare dată peste ce-i dă înainte Domnul Augstin Ioan cu arhitectura vernaculară și Hrușciov. Sau despre ce-o fi scris el acolo, căci, după cum ziceam, nu am citit. Nu citi nici tu, pentru că s-ar putea să renunți de tot și ar fi păcat.

Locuiesc în cartier

Pot să depun mărturie că tot ce este scris despre acest cartier, așa este. Pentru mine este și o experiență personală, de zi cu zi.

Acolo locuiesc. Mai mult, fiica mea este a patra generație care locuiește în Cartierul Cățelu. Numeroși vecini sunt copiii, nepoții sau strănepoții celor care s-au mutat la sfârșitul anilor 50 în aceste mici apartamente. Nu știu prea multe despre locuitorii veniți din Basarabia. Bunicul soției mele era bucureștean de mai multe generații, dar poate că el era o excepție.

Cartierul este o surpriză imensă chiar și pentru bucureștenii care ajung întâmplător aici. Chiar și transformările aduse de actualii locuitori (printr-o „privatizare” a spațiul intermediar, dintre cel intim și cel public) nu reușesc să ascundă ceva, poate altceva decât ceea ce orașul ne-a învățat să așteptăm de la el.

Tot întâmplător, am vizitat odată o casă proiectată de același Arhitect Tiberiu Niga, cel mai probabil împreună cu tatăl său, tot arhitect. Într-o zonă mult mai prestigioasă, o casă mult mai impozantă decât micile locuințe colective. Hmmm… neogotic.

Experimentul-Cățelu-Florin-Biciușcă
Cartea este publicată acum 10 ani, în 2005. Autorul are prezumția de nevinovăție pentru că doar 15 ani de la experimentele comuniste nu cred că sunt suficiente pentru o viziune netulburată de reacția firească, descătușată în 1990 de societatea liberă.

Dar nu vreau să scriu despre cartierul meu, cât, mai degrabă, despre restul cărții. Recunosc faptul că mi-a stârnit interesul. Dar și gustul de puțină polemică…

Proiecte de Blocuri, Cartiere și Comunități

În 2005 nu trecuserăm prin bula imobiliară și nici nu ne gândeam la criza de după ea. În 2005, pentru un român, experiența post comunistă cred că era mult prea limitată pentru un început de înțelegere a… greu de spus a ce, pentru că nu este vorba nici despre arhitectură, nici despre urbanism, nici despre comunități…

Arhitect Tiberiu Niga
Vilă proiectată de arhitectul Tiberiu Niga, înainte de război

Scuza Experimentului Cățelu

Domnul Biciușcă este cumva virulent în ceea ce privește blocurile. Pleacă, în primul rând, de la înțelegerea lor din prisma locuitorilor adunați în „blocurile de cartier” care își caută încă gospodăria de tip rural în apartamentele standard și aparent insensibile. Fără a vorbi de tragedie, mai degrabă ca un simplu observator, arată cum sensul de comunitate care s-a creat în cartierul meu este explicația succesului său chiar și acum, după aproape 60 de ani.

Locuirea de tranziție, dintre „casa la curte” și viața „la bloc” pare să fie cheia, descoperită poate întâmplător de Arhitectul Niga (șef de proiect, nu l-aș numi „autorul” acestor case). Chiar fiind o persoană cu valențe umaniste, acesta era departe de a fi un arhitect al maselor.

Eu cred că aici a fost „de vină” mai degrabă o atitudine funcționalistă, decât o înțelegere a fenomenelor strămutării de „la curte”, la „bloc”. Faptul că destinatarii erau persoane dezrădăcinate de război, poate fi mai degrabă o explicație pentru care li s-a pus la dispoziție acest tip de abordare a spațiilor publice și familiale.

Cred că una dintre funcțiunile dorite (și obținute) a fost crearea sau protejarea unui spirit de într-ajutorare între locatari marcați de ororile războiului.

Casa la curte și apartamentul de bloc

Acest punct de pornire îl face pe Domnul Biciușcă să meargă pe un drum greșit. Fără a nega șocul cultural al unor comunități silite să locuiască în moduri pe care nu și le-a dorit neapărat, în spații pe care le-a remodelat după modele cunoscute, autorul cărții greșește.

Mută întreaga nebunie creată de intervențiile comuniștilor dintr-un complex sociologic, într-unul arhitectonic. Mută impactul ideologiei utopice de la ideologia în sine, la programul de arhitectură.

Reconstrucția Casa dei Dipinti, din:  ITALO GISMONDI: Le origini latine dell'abitazione moderna (II), 1923
Reconstrucția Casa dei Dipinti, din: ITALO GISMONDI: Le origini latine dell’abitazione moderna (II), 1923

Blocul de apartamente, mai vechi decât ideile socialiste

Lăsând deoparte imobilele de raport prezente chiar și în România, blocul are un predecesor în Roma antică. În metropolă existau peste 40.000 de locuințe colective, numite insulae. Acestea au fost limitate de diverși împărați la înălțimi de 20 de metri (Augustus), 17 metri (Nero), datorită pericolului de incendii.

Sugestia domnului profesor că la un moment dat, chiar brusc, acest tip de locuire se va dovedi neviabil, mi se pare aiuritoare!

Apariția blocurilor în antichitate se datorează nu vreunui comunism incipient (deși putem discuta de un rol important al statului în viața cetății), ci de dorința oamenilor de a locui în orașe. Acestea, pur și simplu, oferă un model de succes cel puțin din punct de vedere economic.

Modelul nu cred că este cetatea medievală, care este mai degrabă limitat de incinta de apărare, ci tipul de servicii și de oportunități pe care orașul îl oferă.

Orașul oferă:

  • avantaje edilitare: alimentare cu apă, canalizare, electricitate, gaze, telecomunicații.
  • rețele de transport: străzi, transport în comun, salubrizare etc
  • aprovizionare cu mărfuri
  • asistență medicală. Spitale, dispensare, farmacii
  • educație mai bună: școli, licee, universități
  • viață culturală și recreațională: teatre, cinematografe, stadioane, parcuri, grădini

Densitatea urbană creează oportunități și o viață mai bună. Succesul orașului ca tip de locuire este dovedit de peste două mii de ani. După agricultură, este următorul pas, iar modelul său transcende diferite tipuri de civilizație.

Frica de schimbare

Schimbarea continuă chiar viața tumultoasă a orașului. Frica de schimbare a însoțit mereu omul în drumul său. Progresul (tehnologic, social etc) nu aduce doar atracție, ci și teamă.

Blocurile demolate în Occident sunt, în general, cele din orașe/cartiere satelit realizate la vremea lor în baza fricii că orașul nu mai poate prelua creșterile galopante. Sincer, unele dintre aceste experimente, sunt tentative de a segrega comunități defavorizate tocmai sub pretextul grijii față de ele. Acele experimente reprezintă de fapt fuga de responsabilitate, nu un răspuns dictat de responsabilitate.

Drumul Taberei, sau Cartierul Titan, chiar la dimensiunile lor uriașe, aparent nefirești față de Bucureștiul antebelic, sunt, totuși, modele de succes. Bula imobiliară a crescut nu numai prețurile „apartamentelor noi”, dar și pe cele din aceste cartiere. De fapt, din toate cartierele. Vrem, nu vrem, ele sunt în oraș. Locuitorii lor se consideră bucureșteni, chiar dacă duminica se duc în Parcul Titan, nu în Cișmigiu sau Herăstrău.

Chiar și restaurantele de cartier reușesc adesea să câștige un prestigiu care depășește granițele iluzorii ale unui cartier. În 2005 Restaurantul Șorlei era mai renumit decât Carul cu Bere. Șaorma de la Dristor a devenit o franciză de succes. Știu, pare penibil să vorbim despre șaorma aici, dar….

Densitatea urbană, un model de succes

În întreaga lume tot mai multe metropole cresc amețitor. Tot mai multe orașe depășesc zece milioane, mergând până la 20.

Poate părea absurd, dar rău famatele favelas sunt conțin un germene de progres. Brazilia este una dintre țările atrag privirile întregii lumi. Încet, dar sigur, tot mai mulți oameni pășesc dincoace de pragul sărăciei. Probabil, dacă nimic nu va merge rău, coloratele favelas vor fi tot mai des casa unor cariocas din clasa de mijloc.

Seul-ul a crescut de la 900,000 de locuitori în 1945 la circa 10 milioane astăzi. În aceeași perioadă, coreenii au ajuns la un standard de viață demn de invidiat, pornind de la o țară devastată de războaie.

Densitatea sporită scurtează lungimea liniilor de transport în comun, a rețelelor urbane. Densitatea scurtează distanțele în teritoriu.

România este o fostă societate agrară, urbanizată poate nu în cel mai fericit mod, dar urmând un curs firesc din acest punct de vedere. În Occident populația care lucrează în agricultură este de sub 10%, scăzând în SUA până aproape de 1%. Restul de 90-99% produc bunuri industriale și de consum și servicii. Chiar și procentele implicate în industrie scad de la decadă la decadă.

Societatea postindustrială devine tot mai mult o realitate. Orașul este locul firesc al acestei societăți.

Ceea ce diferențiază societățile de succes de cele care pot deveni instabile sunt mai degrabă chestiuni ca incluziunea socială și echitatea.

Comunitate? Sau incluziune și echitate?

Comunitatea devine una globală. Noile tehnologii ne arată că nu suntem atât de diferiți și ne permit împărtășirea experienței locale la nivel global.

Comunitatea medicală a acționat global de mult timp. Schimbul de idei, rezultate ale cercetării, cazuistică medicală și/sau tipuri de tratamente etc au circulat de mult în cadrul acestei bresle. În toate spitalele din lume, în funcție de mărime, există secții de cardiologie, sau oncologie.

Similar acum, dar mai rapid, se încheagă comunități globale ale arhitecților, de exemplu, sau ale inginerilor. Până și hipsterii sunt o comunitate globală.

Ideile înconjoară planeta cu viteza luminii. Pe măsură ce forumuri globale ad-hoc și adesea informale le preiau și transmit mai departe, ele sunt și tot mai rafinate, sunt prelucrate și fac efecte peste tot. În urmă cu nu prea mulți ani, lumea arabă a fost măturată de mișcări sociale transfrontaliere. Deja de un sfert de secol, guvernele comuniste au căzut suflate de un fior care părea să nu vină de nicăieri.

Comunitatea din micul oraș medieval nu pare să supraviețuiască. Nici urmașa ei, comunitatea burgheză. Era o vreme în care singurul capital real al unui negustor era capitalul său de încredere. Odată pierdut, acesta nu mai putea face afaceri în comunitatea sa.

Acest lucru a fost însă înlocuit de tehnologia modernă. Practic orice restaurant din civilizația occidentală (incluzându-ne și pe noi aici) are recenzii pe Google+, Facebook sau pe orice altă rețea socială. Mai mult, puterea consumatorului devine globală, paginile de Facebook ale oricărui utilizator și ale oricărei companii multinaționale fiind într-o competiție practic de la egal la egal.

 Zeci sau sute de oameni vor citi această pseudo-recenzie a cărții Domnului Biciușcă. O părere în plus, nemoderată de editorul cărții sau solicitată de autor, este auzită. Mai mult, este auzită de un public interesat de literatura despre arhitectură.

Revenind la blocuri

Blocurile nu au cum să dispară. Exceptând cazul în care vreun fenomen apocaliptic va distruge un oraș anume, fluvii de oameni se vor îndrepta în continuare spre oraș.

Nevoia acestora de a trăi în oraș va mări densitatea urbană probabil la cote de nebănuit, iar blocurile sunt, cu siguranță, poate singura soluție.

Poziția lor în oraș va proteja cele mai multe dintre blocurile actuale de la pieire. Ele vor fi tot mai bine întreținute, mai bine decât actualele „reabilitări termice” o fac astăzi. Demolarea unui bloc, din punct de vedere al rațiunii economice este virtual imposibilă.

Deja generații întregi sunt născute și crescute în aceste apartamente. Mai mult, furia „bucătăriei americane” s-a domolit. Oamenii de fapt petrec tot mai puțin timp în bucătărie și acordă o atenție tot mai mare apartamentului, pe care îl îngrijesc tot mai bine.

Mai mult, grija lor se extinde, încet, dar sigur, și spre spațiile comune. Scările de bloc au interfoane și sunt zugrăvite. Tot mai rar există ascensoare defecte, iar cele devastate au fost reparate. Societatea care acum doar zece ani era dezorientată, s-a împăcat cu proprietatea comună.

Există, cu siguranță, multe aberații, dar încep să fie tot mai rare și mai prompt taxate, cum ar fi placarea cu polistiren a unui singur apartament.

Înapoi la oraș

Regulamentele de urbanism sunt expresia voinței „comunității”. Încă suntem supuși unor regulamente pe de o parte absurd restrictive, pe de altă parte gândite de o mână de teoreticieni care nu aveau „pulsul” societății.

Totuși conformarea benevolă este mai degrabă o regulă, decât excepția. Opinia publică, în același sens, începe să se folosească de sistemul legal de autorizare pentru a se opune și a critica excepțiile arogante ale cetățeanului arogant, parvenit, de care vorbește și autorul cărții.

Și la arhitecți

Prin prisma încă șlefuită de experiența indusă de anii 50-80 Domnului Arhitect Florin Biciușcă, acesta atinge o problemă pe care însă nu știe (sau nu știa acum 10 ani) s-o numească: ruperea relației dintre arhitect și client în anii comunismului.

Problemele apartamentelor cu care locatarii săi se confruntă apar din distanțarea tot mai mare arhitectului. Clientul său era guvernul, nu locatarul. Statul a crezut că o bucătărie ajunge pentru prepararea mesei, fără a merge mai departe, fără să gândească locul de luat masa. Oamenii au înghesuit-o în bucătăria mică, păstrând sufrageria ca pe un spațiu reprezentativ, într-adevăr, „camera bună”.

Un arhitect obișnuit să proiecteze case nu ar neglija locul de luat masa. El a vorbit deja cu zeci de familii și știe că oamenii își doresc cina în familia, cel puțin la nivel aspirațional și declarativ. Dezvoltatorul din anii noștri poate că nu ar fi prea preocupat de acest aspect, însă succesul proiectului său imobiliar este legat de vânzări. Vânzările bune sunt legate de satisfacția clientului, așa că, pe două căi, informația despre locul de luat masa ajunge la planșetă și de la dezvoltator și direct din experiența arhitectului.

Nu vreau să spun că totul este roz, departe de mine acest gând!

Totuși problemele nu vin de la bloc sau de la mărimea localității. Problemele vin mai degrabă din modul nostru de a gândi care ne face cumva să punem piedici tendințelor naturale, firești. Printre ele se numără odată neînțelegerea și neacceptarea rațiunilor economice ale actului de a construi, pe de altă parte acea imagine (excelent relevată de Domnul Biciușcă) a unui oraș static, în care ceea ce este vechi este bun și trebuie păstrat în pofida oricărui argument rațional.

Dar trebuie reținut că textul este publicat acum zece ani. Cu siguranță că astăzi ar fi fost diferit. Dar citește-o!

Comments

commentarii