Loading…

Onorarii minime ale arhitecților interbelici

Un tabel cu onorarii minime a fost introdus de arhitecții români în 27 iunie 1934. Colegul Dan Baciu a publicat fotocopii cu broșura. Ea conține și un model de convenție (contract).

Aceasta a aprins imaginația multor colegi arhitecți, acum, în 2017.

Onorarii minime arhitecți 1934
Onorariile „minimale”ale arhitecților interbelici

 

Onorarii minime calculate ca procent din valoarea lucrărilor

Nu știu cât costa construcția unei case în acea perioadă. Aceste onorarii minime sunt însă stabilite ca procent din valoarea de investiție. Acum majoritatea onorariilor sunt stabilite prin raportarea la metrul pătrat construit. În fond este cam același lucru, pentru că un metru pătrat construit are un preț specific. 15 Euro/mp este același lucru cu un procent de 3% din 500 Euro/mp.

Ca paranteză, cred că onorariul per metru pătrat este mai onestă pentru client deoarece:

  • Permite calculul integral al onorariului din fazele incipiente de proiectare. Acest lucru este benefic pentru stabilirea unui nivel de încredere a clientului în serviciile arhitectului. În orice domeniu, prețul de achiziție al unui bun sau serviciu trebuie știut.
  • Nu leagă interesul direct al arhitectului de valoarea de execuție. Astfel arhitectul nu este tentat să includă în proiect materiale și tehnologii mai scumpe. Fără a fi exprimat foarte tare, arhitecții și inginerii de rezistență fac eforturi în a menține costurile de execuție în limite normale. În cazul dezvoltărilor imobiliare, presiunea de a obține consumuri cât mai mici este enormă. Ea s-ar afla în contradicție directă cu interesul arhitectului plătit ca procent din investiție.

Convenția (contractul) de arhitectură în 1934

Dar haideți să analizăm chiar documentul buclucaș. Acesta, în modelul de convenție (foarte limpede, scurt și explicit), prevede și îndatoririle arhitectului și eșalonarea plăților, nu numai onorarii minime:

Onorarii pentru proiectarea propriu-zisă

  • 20% avans, etapă care include schițele inițiale/concept. Eu l-aș asimila unui anteproiect. Interesant este că ele trebuie să primească aprobarea (semnătura) clientului. Aceasta sugerează, firesc, o serie de propuneri, discuții, până când conceptul arhitectului este potrivit pretențiilor clientului. Contrasemnarea de către client presupune că orice schimbare față de acele schițe în fazele ulterioare duce la revenirea la această fază. Garantează arhitectului că nu va trebui să modifice ceea ce acum numim proiectul tehnic și detaliile de execuție.
  • 10% la predarea proiectului la scara 1/100, pentru autorizație. Scara desenelor sugerează un nivel redus de detaliere. Aceasta permite descrierea geometriei interioare și exterioare, aspectului exterior, dar fără detalii inutile. Pare mult mai puțin decât DTAC-ul nostru.
  • 20% la predarea proiectului la scara 1/50, echivalent a ceea ce acum am numi proiect tehnic, eventual cu detalii de execuție (?).

Aici se termină proiectarea propriu-zisă. Însumate, cele trei valori ne duc la 50% din cuantumul onorariului.

Onorarii pentru serviciile conexe proiectării

Restul plăților merg în paralel cu șantierul:

  • 20% la începerea acoperișului. Acest moment al construcției implică finalizarea săpăturilor, fundațiilor, zidăriei și planșeelor. Șarpantele reprezintă un tip aparte de lucrări care cu siguranță impuneau prezența arhitectului pe șantier pentru verificarea aparte a calității și conformării corecte a dulgheriei.
  • 20% la începerea zugrăvelilor. Din nou, se subînțelege că sunt finalizate tencuielile și au fost oferite detalii importante pentru stucaturi, decorațiuni interioare/exterioare etc
  • 10% la finalizarea lucrărilor. Acesta este momentul în care se face și regularizarea onorariului, pe baza facturilor antreprenorilor. Aceștia sunt propuși și/sau aprobați de arhitect, ca de altfel toate materialele folosite.

Onorariile pentru proiectele de case erau stabilite la 7%, până la valoarea de 1.000.000 de lei, 6% la valorile de peste 1.000.000 lei.

Ce ar însemna aceste onorarii minime în 2017?

Cele 7%  raportat la un cost de 500 Euro/mp din zilele noastre înseamnă un onorariu de 35 Euro/mp. Jumătatea acestei valori, reprezentând proiectarea propriu-zisă înseamnă 17,5 Euro/mp. Onorariul meu pentru proiectele de case este 15 Euro+TVA/mp, adică 17.85 Euro/mp. Până aici, semăn cu colegul interbelic.

Urmărirea lucrărilor, project management, inginerie, antreprenoriat general, dirigenție de șantier – cumulate într-un singur serviciu oferit de arhitect

Urmărirea lucrărilor la care se angaja arhitectul interbelic era diferită calitativ și cantitativ de urmărirea făcută de noi, din următoarele motive:

  • Mortarul se făcea cu rețetă dată de arhitect )câte părți ciment și/sau var, câte părți nisip, câte părți apă). Acum acesta este calitativ mai bun, se prepară mult mai ușor, agregatele fiind cumpărate deja mixate, la saci. Betonul, care se folosea deja în 1934, se prepara tot după rețetă, tot sub supravegherea arhitectului. La noi sistemul de calitate al betonului este extrem de bine pus la punct: de la preparare, transport, testare, până la inspecțiile înaintea turnării și de după turnare. Marca înscrisă în planșe, este cu un minim efort cea pusă în operă.
  • Constructorii vremii erau în general meseriași calificați ca zidari, dulgheri etc. Acum constructorul are un inginer șef de șantier, un responsabil tehnic cu execuția și un responsabil cu calitatea.
  • Dirigintele de șantier, plătit tot de client, preia o mare parte din responsabilitățile de atunci ale arhitectului. Conformitatea lucrărilor cu proiectul cade în sarcina sa. În condiții normale, arhitectul și inginerul de rezistență nu fac altceva decât să inspecteze în fazele determinante lucrările. Acestea sunt presupus a fi de calitate acceptabilă, tocmai datorită dirigintelui de șantier. Dirigintele costă în mod uzual cca. 100-300 Euro/lună. Cum un șantier durează 10-12 luni, costurile cu dirigintele costurile urmăririi lucrărilor se cifrează la aproximativ 2000 de Euro. La o casă de 150 mp, aceasta înseamnă aproape 15 Euro/mp.
  • La costurile urmării de șantier se adaugă și alte cheltuieli, în sarcina finală a clientului, cum sunt testele distructive de laborator ale epruvetelor din beton prelevate la fiecare turnare, pe șarjele diferite de fier beton etc.
  • Alte costuri ale urmării scad. Cărămida, de exemplu, este furnizată cu agrement tehnic și certificate de calitate. Arhitectul nu mai trebuie să verifice calitatea sa. În 1934, cu siguranță, diferențele calitative ale cărămizii erau spectaculoase. La testele comandate de noi pentru proiectele de consolidare, acestea au obținut note între 3 și 10. Riscul achiziționării așa-ziselor cărămizi țigănești, realizate din pământ nepotrivit, prost arse, care crăpau în formă de cozonac, era imens.
  • Tot la zidărie, trebuie remarcat că la casele din zidărie neconfinată, cu cărămizile uzuale ale vremii, țeserea acestora era extrem de importantă, impunând o verificare constantă, dispunerea desfacerilor și refacerilor etc. Acum blocurile ceramice mari, cu nut și feder, confinarea zidăriei, armarea rosturilor orizontale, anulează necesitatea arhitectului.
  • Decorațiuni, stucaturi, brâuri decorative, frize, lucrări de pietrărie – cam toate sunt griji care nu-l mai frământă pe arhitect la lucrările uzuale.

Aceste onorarii minime includ, așadar o serie de servicii axate pe implementarea proiectului care egalează care importanță pe cea a planșelor desenate.

După 80 de ani, rolul arhitectului se diminuează

Din toate aceste motive, plus altele care mi-au scăpat, avansul tehnologic din construcții, sistemul de calitate, tipurile de construcții, complexitatea lor, dar și restrângerea rolului arhitectului prin apariția pozițiilor conexe din inginerie, dirigintele de șantier șamd reduc considerabil activitatea arhitectului.

Din nou, trebuie să nu uităm schimbarea fundamentală a felului de lucru. Realizarea planurilor 1/100, apoi 1/50, desenarea în mai multe exemplare etc durau de zeci și sute de ori mai mult în urmă nu cu 100 de ani, dar în urmă cu 30 de ani. Avansul tehnologic în domeniul redactării proiectelor de arhitectură nu s-a oprit aici. După apariția programelor CAD, acestea au ajuns acum să „înțeleagă” ceea ce desenează. Nu mai sunt doar niște planșete sofisticate, sunt ajutoare reale în munca noastră.

Creșterea complexității, scăderea competențelor

Pe de altă parte, rolul proiectării a devenit tot mai complex. Apar profesiile complementare, inginerul civil (care începe să participe la proiectare de la adoptarea betonului armat), inginerii de instalații, care sunt necesari din momentul modernizării sistemelor de încălzire, al introducerii și sofisticării instalațiilor electrice, al adoptării (târzie) a instalațiilor de alimentare cu apă și canalizare.

Nu am multe informații, dar cred că inginerii au fost implicați inițial direct în execuție, concepția instalațiilor, cel puțin, fiind făcută direct în șantier. Probabil inginerii de structuri au fost primii implicați în proiectare, deoarece faza de concepție impune cel puțin o serie de predimensionări. În multe țări, detaliile de execuție pentru structuri sunt realizate de constructor, în birourile de proiectare fiind realizate doar conceptele generale.

Profesiunile conexe din proiectare și construcții preiau din rolul arhitectului

Cred că apariția în echipa de proiectare a inginerilor de structuri și instalații înseamnă în fond o cedare de competențe a arhitecților. Trendul pare să continue pe plan mondial, dar și domestic. Apar tot mai des menționați specialiștii în diverse exigențe de proiectare, ca siguranța la foc, siguranța în exploatare, eficiența energetică, project management, deviziști șamd. Aceste noi profesii deși au efectul creșterii calității construcțiilor proiectate, continuă să erodeze poziția arhitectului în echipa de proiectare.

Cred că în viitor vom putea asista la detronarea arhitectului din poziția coordonatoare. Deja avem cazul proiectelor de finanțare europeană, unde foarte des consultantul financiar este cel care angajează firma de proiectare pentru a realiza studiul de fezabilitate. Această practică se extinde și la investițiile private mai mari, mai ales la cele realizate prin fonduri de investiții.

Într-un fel este firesc să constatăm că procentele din investiție luate odată de arhitect (impuse sau nu) se împart acum unei echipe tot mai numeroase. Adunând aceste cheltuieli vom vedea că uneori trec de procentele stabilite prin aceste onorarii folosite între războaie. Investitorului îi este în fond indiferent cui plătește onorariile pentru proiectare, asigurarea calității și urmărirea lucrărilor. Faptul că arhitectul facturează tot, sau că unele specialități facturează separat, nu schimbă cu nimic datele problemei.

Răspunderea mai mică în execuție micșorează onorariul arhitectului

Revenind la comparația noastră, trebuie spus că (în cazul meu, cel puțin) onorariul de 15 Euro+TVA nu este maximal. Varianta mai detaliată a proiectului, care include și amenajări interioare, este tarifată cu 20 Euro+TVA. Lucrările de consolidare, extinderi, etajări, modernizări au onorarii suplimentare pentru relevare și investigare, expertiză tehnică. Tot în cazul consolidărilor, unde lucrările sunt mai delicate și pot apare situații neprevăzute, onorariului de proiectare i se adaugă și supravegherea suplimentară a lucrărilor.

După știința mea, arhitecții foarte implicați în urmărirea lucrărilor, în alegerea materialelor pentru finisaje etc au onorarii mai mari, chiar mult mai mari. Totuși, cele mai multe proiecte din România au o urmărire de șantier limitată la 2-3-4 vizite, uneori doar una sau chiar nici una.

Reducerea activității de urmărire a lucrărilor nu trebuie interpretată negativ. Timpul economisit de arhitect cu șantierul este folosit tot în proiectare, pentru mai mulți clienți.

Pe lângă diminuarea competențelor arhitectului, care de la a asigura servicii de proiectare de arhitectură, inclusiv structuri (casele de zidărie nu aveau un proiect propriu-zis de structură), project management, parțial de antreprenor general, dirigenție de șantier, trebuie să discutăm și de statutul în societate.

Onorariile și prestigiul profesiei de arhitect

Eu sunt un admirator al lucrării Dr. Garry Stevens, „The Favored Circle – The Social Foundations of Architectural Distinction”. Dr. Garry este licențiat în arhitectură și doctor în sociologie. Cartea este chiar teza de doctorat, publicată în 1998 de MIT Press. Autorul arată cum numărul de arhitecți raportat la populație a crescut încet de-a lungul timpului. Creșteri bruște apar în secolul trecut, când, mai ales în anii 1960, în Statele Unite efectul este exploziv. Dr. Garry argumentează că orice profesie, cu cât este mai populară, cu atât mai mult își pierde din statut.

Cum pierd profesiile prestigiul

Exemplul dat este cel legat de funcționari. Dacă în secolul al XIX-lea, să fii funcționar public, sau într-o companie privată îți asigura un statut de invidiat în societate, cu timpul, acesta scade până atinge reversul medaliei. Într-adevăr, inițial numărul lor era extrem de mic.

Ei aveau o poziție prestigioasă în societate. Veneau în contact cu înalta societate, erau îmbrăcați aproximativ la fel etc. Ei erau relativ educați, mulți fiind absolvenți de liceu, sau chiar universitate. Aveau slujbe plătite mult peste nivelul proletariatului (prost plătit), sau al meșteșugarilor, munca era curată, relativ ușoară și sigură. Revoluția industrială a mărit oportunitățile de a ocupa joburi ca funcționari. concomitent cu creșterea nivelului de trai și a condițiilor de muncă ale celorlalte pături sociale. O parte tot mai mare a populației accede la educație, iar studiile funcționarului sunt considerate studii medii, în condițiile în care aproape toată lumea are acest nivel. Acum nu mai este o carieră prestigioasă.

Similar, creșterea numărului arhitecților duce la scăderea prestigiului profesiei. Din antichitate și apoi în perioada Renașterii, arhitecții erau apropiații înaltei aristocrații și ai clerului superior, ai regilor și împăraților, ducilor și papilor. Numele lui Traian este indisolubil legat de cel al lui Apolodor din Damasc. Arhitecții construiau edificii nemaivăzute, catedrale impunătoare, poduri și apeducte care rezistau sute de ani, grădinile în care se răsfățau regii și principii. Creșterea numărului arhitecților a dus la un acces tot mai facil la serviciile lor. După aristocrați și clerul înalt, au urmat burghezia înstărită, apoi clasa de mijloc.

Clienții arhitectului. Profesia se democratizează

Acum numeroși arhitecți au clienți mici întreprinzători, angajați ai corporațiilor, oameni simpli, muncitori, agricultori, mecanici auto, medici, avocați, sportivi, comercianți, foarte rar profesori, militari, clerul obișnuit, firme mici și medii etc. România este o societate care acum se așează. Avem foarte puțini concetățeni cu averi consistente moștenite. În statele occidentale sau aiurea, există o pătură consistentă a populației care a moștenit proprietăți valoroase, sume considerabile de bani șamd, provenind din toate categoriile sociale. Și ei, la rândul lor, sunt clienții arhitecților.

Dacă ne uităm la arhitecții români interbelici, este clară proveniența lor socială: înalta societate și/sau partea superioară a clasei de mijloc. Arhitecții erau născuți în elita socială, economică și culturală. Numărul lor era incredibil de mic și s-a păstrat așa chiar și în comunism. Accesul la profesie, fără a fi restricționat explicit (cu excepția legislației antisemite) era rezervat membrilor favorizați ai societății. Fii de țărani care reușeau prin educație să-și depășească statutul social nu deveneau arhitecți. Se îndreptau spre domenii ca medicină, inginerie, avocatură. Explicația este simplă. Mulți aflau despre arhitectură mult prea târziu. Dacă elitele aveau printre cunoscuți, rude, prieteni și arhitecți, cei proveniți „de jos” ajung să cunoască de-abia la maturitate câte un arhitect.

Din elită, pentru elită

Cei 200-300 de arhitecți ai perioadei proveneau din elita societății, iar clienții lor continuau să fie elita societății. Meșteșugarii și comercianții înstăriți care-și construiau case, nu le făceau cu arhitecți, ci cu meșteri italieni sau francezi. Cei din păturile mai modeste își construiau casele cu meșterii locali, iar țărănimea cu rudele, la clacă.

Arhitecții vremii aveau cei mai sofisticați clienți din punct de vedere economic, cultural și social. Erau rudele lor, colegii de școală sau liceu, cei din cercurile lor de cunoștințe. Se întâlneau la baluri, la teatru, la operă, întâlnirile mondene ale vremii.

Societatea noastră este mult mai eterogenă și mobilă. Noi suntem mult mai mulți (peste 10.000 de arhitecți înregistrați în TNA). Zona din care ne atragem clienții, după cum am spus, s-a democratizat. Noi provenim din medii mult mai variate decât colegii de acum 80 de ani. Încă sunt prea puțini dintre noi fii de țărani, încă nu știu să avem vreun coleg de etnie roma. Dacă avem, îi salut și pe unii, și pe alții!

Noi, arhitecții din democrație

Dar mulți dintre noi provin din familii preponderent intelectuale. Suntem fii și fiice de arhitecți, medici, profesori, artiști, ingineri, militari. Spre deosebire de arhitecții din „Corpul Arhitecților”, cei mai mulți dintre noi nu au au sau foarte mici resurse moștenite. Generațiile părinților și bunicilor noștri au fost împiedicate să acumuleze proprietăți și fonduri care să facă diferența reală de la o generație la alta.

Arhitecții din 1934 aveau în portofoliu elita construcțiilor: vile pentru pătura sofisticată a societății, sedii de firme, de bănci, palate administrative, culturale. Ei erau arhitecții persoanelor bogate și foarte bogate care începuseră să construiască imobilele de raport moderne care au schimbat fața Bucureștiului. Dacă se construia tot mai mult, pentru categorii sociale tot mai largi, clientela era aceeași elită.

Conjunctura economică nefavorabilă forțează arhitecții să introducă onorarii minime

În altă ordine de idei, trebuie observat și momentul emiterii acestei broșuri a onorariilor minime, 1934. Criza economică făcea ravagii. Cu un an mai devreme, în 1933 fusese instituită cea de-a treia curbă de sacrificiu, după cele din 1931 și 1932. Acestea diminuaseră salariile cu între 10-23%, apoi cu aproximativ câte alte 10 procente. Banca Marmorosh Blank, inițiatoarea Parcelării Jianu,  actualul Cartier al Primăverii, dăduse faliment. Prima oară după război, elitele erau ele însele confruntate cu falimente răsunătoare,  pierderi de averi, tragedii personale.

Probabil că mai rău decât în 2009, arhitecții au fost victime, din două părți. Odată averile personale și ale familiilor lor au fost amenințate, sau chiar pierdute. În al doilea rând, numărul de proiecte, mari și mici, publice și private a scăzut, cu siguranță, dramatic. Sunt convins că o parte însemnată a arhitecților ar fi putu în condiții normale să reziste câțiva ani fără lucrări. Criza însă, probabil că a pus pe mulți dintre ei în fața dilemei de a lucra ieftin, sau de a îndura foamea.

Prosperitate, persecuție, război, iar persecuție

Cred că aceste onorarii „minimale” nu au fost nici foarte respectate, nici utile mult timp. Pe arhitecți îi aștepta un cincinal de prosperitate. În 1938-1939, totul mergea perfect, PIB-ul crescuse vertiginos, construcțiile au înflorit. Unii arhitecții, pe care o să-i vedem elogiați și în primii ani comuniști, devin vedete în Dictatura Regală.

În 1940-1941 arhitecții evrei au de suferit, li se interzice accesul în universități, inclusiv în Școala de Arhitectură.

Războiul stopează industria construcțiilor, și printre sutele de mii de ostași români căzuți pe ambele fronturi se vor găsi, cu siguranță și arhitecți. Vom mai găsi arhitecți și în închisorile de după război, apoi toți, aproape fără excepție, sunt obligați să-și închidă birourile și să lucreze sub oblăduirea Partidului Muncitoresc Român la propășirea socialismului. Dar aceasta este o altă poveste….

Legile economice și natura umană

Onorariile sunt prețuri pentru servicii a căror singură lege firească este cea a pieței. Ele sunt mari când cererea este mare și oferta limitată, mici, când cererea scade. Costurile „de producție” sunt un indicator de comparație pentru a afla cât de profitabilă este o vânzare. Costurile nu determină prețurile. Sunt numeroase bunuri și servicii, care în condiții vitrege ale pieței sunt vândute mult sub prețul de cost, în încercarea disperată de a diminua pierderile, de a obține lichidități.

Dacă legile ne-ar permite, am putea stabili un și acum onorarii minime. Dar oricând, printre noi vor fi persoane disperate. Vor avea de ales între a-și hrăni copiii, sau a respecta o regulă artificială. Orice om normal ar trebui să-și protejeze copiii. Nu există nici o instanță care să poată împiedica un tată sau o mamă să accepte orice job pentru a-și proteja copiii. Cei dintre Dvs. care sunt părinți, știți asta. Cei care nu sunteți părinți, veți înțelege, sper, într-o zi.

Am mers într-o zi cu un șofer de taxi care conducea de aproape 72 de ore, zi și noapte, fără oprire, cursă după cursă, adunând câte 5, câte 10, câte 25 de lei. Mai avea până la sfârșitul zilei termen să strângă câteva mii de lei pentru a plăti operația fiului său. Gestul său disperat a pus în pericol viața lui, a pasagerilor, a pietonilor, a altor șoferi. Cine ar putea să-i spună că greșește? Cine ar putea să-i impună să se oprească? Câți dintre noi, dacă am putea să ne suim într-o mașină și să conducem zi și noapte până când ne vom rezolva problema, nu am face asta?

Dacă într-un lanț o za se rupe, lanțul este rupt. Poate dacă am avea un sistem propriu de asigurări, prin care plătind un anumit procent din câștiguri pentru a ne proteja confrații de situațiile dramatice, s-ar putea impune și păstra un nivel al onorariilor.

Creșterea calității în arhitectură nu depinde de onorarii

Există o părere destul de răspândită că un set de onorarii minime ar atrage creșterea calității arhitecturii. Nu împărtășesc această părere.

Calitatea este un efect al concurenței. Singurul mod de a supraviețui într-o piață este ridicarea nivelului calității și al productivității. Calitatea este invariabil recompensată. Înțelegerile realizate de ofertanți pentru a menține prețul ridicat sunt considerate practici neloiale care prejudiciază consumatorul.

Am vorbit de criza anilor 30. Imaginile cu producătorii care varsă laptele pe câmp pentru a-i păstra prețul, sunt grăitoare. Nu există nici o justificare pentru acest gest. Laptele putea fi oferit șomerilor, contra unor obligații viitoare. Putea fi păstrat pentru hrănirea vițeilor. Orice, înafară de acest lucru.

Prestigiu prin impunere forțată?

Calitatea va clădi prestigiu, prestigiul va duce la asigurarea unor onorarii decente. Dar prestigiul nu poate fi câștigat și păstrat când ne încăpățânăm să proiectăm garduri, șoproane și alte anexe gospodărești, demolări de debarale. Așa nu suntem Arhitecți, Creatori admirați. Așa suntem Întocmitori de Documentații. Singuri ne subminăm prestigiul profesional. Permitem diminuarea competențelor pe de o parte, pe de altă parte proiectăm garduri.

Cine, de ce, ar plăti extra 7% din valoarea unui gard? Dacă este desenat de un arhitect, un gard din plasă nu devine mai frumos, mai bun, mai rezistent. Un gard trebuie proiectat de arhitect când contribuie decisiv la aspectul general al casei. Dar de ce ar „proiecta” un arhitect un gard din panouri prefabricate?

Calitatea și piața concurențială

Danemarca este un stat european care are reglementări minime privind profesia de arhitect.

Reglementarea profesiei de arhitect în Europa

Danemarca este patria lui Bjarke Ingels, unul dintre cei mai celebrați arhitecți ai zilei. Este unul dintre foarte puținii arhitecți care și-au aflat celebritatea mult înaintea vârstei de 40 de ani. Avea 27 de ani când și-a înființat propria companie cu un coleg având 26 de ani. După 3 ani, au câștigat deja atenția lumii întregi. În România, Bjarke, la 27 de ani, abia și-ar fi primit parafa, dacă nu ar fi avut cumva vreo pauză în angajare, care să-i anuleze anii de stagiu.

Poate că succesul său se datorează stagiului făcut la OMA. Dar, vai, în OAR nu este înscris Rem Koolhaas. OAR nici nu i-ar fi permis lui Bjarke Ingels să=și facă stagiul înafara țării. Bjarke este foarte norocos că nu s-a născut român.

Rolul nostru social?

Relativ recent, în „Arhitectură și Urbanism în România anilor 1944-1960: constrângere și experiment”, teză de doctorat a colegei Irina Tulbure am aflat de eforturile arhitecților români de a oferi proiectare accesibilă categoriilor sociale care nu și-ar fi permis onorariile unui arhitect. Cam în aceeași perioadă în care se impuneau onorarii minime, arhitecții realizau proiecte tip de case. Acestea erau destinate păturilor care se emancipau, atât la sate, cât și în orașe. Aceste proiecte aveau „clienți” funcționarii, muncitorii, țărani și intelectualitate sătească, învățători și profesori.

Astfel de case tip, unele construite, altele nu, trebuiau să ridice calitatea locuirii. 70-80 de ani mai târziu, milioane de români trăiesc încă în căsuțe insalubre din paiantă. Wc-uile sunt în fundul curții. Casele nu au încălzire centrală. Grija noastră pentru „calitatea arhitecturii” este ridicolă.  Calitatea locuirii și calitatea construcțiilor sunt atât de precare.

Onorariile minime ar limita accesul la proiectare al păturii de jos a populației.  Aceasta nu are nici o alternativă reală, cum ar fi proiectele tip.

În loc de concluzie

Iată un set de onorarii minime născut din neputința arhitecților loviți din criză. Smulși brutal dintr-o viață confortabilă, apelează la ultima forma de control. După război, comunism și revoluție, alți arhitecții, mulți fii și nepoții celor de-atunci, înfruntă, din nou, haosul economiei. Tranziția dură, de la un sistem etatist, la o piață imatură, săracă, naște onorariile minime din 2001. Ele sunt imense, năucitoare, imposibile.

Prosperitatea vine peste noi, câțiva ani mai târziu. Tarifele minime, respinse, sunt uitate. Boom-ul ne anunța 1000 de ani de prosperitate. Aproape imediat, o nouă criză, ne strivește. Nici 10 ani mai târziu, încă nesiguri, căutăm același miraj.

40% dintre arhitecții Bucureșteni nu au cotizațiile OAR plătite. Tinerii ne privesc în liniște. Suntem umiliți și vrem mai mult. Dar ce?

 

Comentarii

Comentarii

%d blogeri au apreciat: