Scriind un articol despre importanta constructiilor, mi-am dat seama ca noi, arhitectii si inginerii, profesionistii din constructii, nu comunicam cu potentialii nostri clienti corect.
Temelie este un cuvant puternic in limba romana, este un cuvant cu rezonante mari, inseamna trainicie, rezistenta, durabilitate. Temeliile raman si dupa mii de ani, raman mult dupa ce constructia nu mai exista.
In trecut casele se faceau adesea pe temeliile constructiilor pe care le inloocuiau, acestea fiind, prin definitie, bune.
Desi in arhitectura din trecut sunt numeroase exemple in care casele, uneori si palate cau catedrale nu aveau totusi fundatii prea grozave, ele sunt, in general daca nu intr-adevar, foarte rezistente, cel putin respectand o reteta a vremii, un savoir faire sau un know how, cum il numim acum.
Mai ales dupa declansarea crizei care inca ne bantuie, exista o cautare pentru ieftin, cautare care se continua si prin evitarea unor cheltuieli altminteri absolut necesare. Am scris tot in acel articol cum oamenii incearca sa evite realizarea unui studiu geotehnic, vazandu-l ca pe o cheltuiala inutila.
In acelasi timp, cuvantul temelie si expresia „a construi pe nisip” sunt insa puternic inradacinate in constiinta colectiva.
De aceea as vrea sa leg din nou, daca se poate cuvintele temelie si fundatie, iar prin a construi pe nisip sa ajung, in sfarsit, la studiul geotehnic.
Cuvantul si expresia de mai sus au intrat atat de adanc in sistemul nostru de valori pentru ca pana nu demult, acum 65 de ani, legatura dintre om si constructie era alta. Atat omul simplu, cat si boierul sau industriasul construiau. Toti erau fii unor oameni care mai construisera si parintii altora care ar fi trebuit sa construiasca si ei, la randul lor.
Istoria a facut sa nu mai fie asa. Statul si-a asumat tot mai mult rolul de client al industriei de constructii, iar putinele cladiri particulare au mai fost facute doar pe la sate si asta in conditiile in care multi sateni plecau la oras, devenind fie muncitori, tehnicieni, dar si ingineri, doctori sau profesori.
In orase, putine case s-au mai construit, in general prin periferii, iar aceste case sunt si acum mai prost facute, mai ieftine si mai precare decat cele dinspre centru: odata ca a-ti face singur casa era aproape o ofensa adusa partidului –stat, dar si constructorii isi pierdeau si ei contactul cu constructiile mici, private.
Da, materiale de constructii noi, cum ar fi betonul armat, prefabricatele, precum si specializarea tot mai tehnica au facut ca in numai 20-30 de ani multe sa se piarda.
Blocurile din anii 60-70 inca mai aveau tencuieli plane, bine facute, pe care anii 80, la care se adaugasera si economii prost intelese, graba si dezinteresul .
In anii 60-70 inca erau pe santiere vechii constructori, sau macar ucenicii lor. Sa nu uitam ca Masoneria a fost candva organizatia secreta a constructorilor, de la pietrari la arhitecti. Tocmai paza cunostintelor de aur a dus la secretizarea acesteia.
La noi, satele aveau cunoscatorii lor care asigurau perfectionarea continua a locuintei taranesti: mereu trainica, mereu economica, mereu bine facuta.
Probabil tot pana prin anii 60 au mai profesat si arhitectii care apucasera sa proiecteze si sa-si vada casele proiectate pana in 40. Tot cea au mai apucat sa faca a fost sa mai pregateasca in facultate noi generatii de arhitecti care atuci cand li s-a permis au desenat minunatele hoteluri de pe litoral, spitale si scoli, fabrici si uzine, zeci de mii de blocuri in care locuiesc milioane de oameni si acum. Nu blocurile au dezumanizat orasul cum insinueaza multi. Toate metropolele lumii sunt pline de blocuri, mai mari, mai mici, mai albe sau mai strambe.
Cu toata dragostea petru arhitectura populara, apartamentul de bloc a ridicat standardul de confort la cote nemaintalnite. Apa calda si sala de baie, zona de zi si zona de noapte, ascensoarele (doar sa fi mers!) inseamna mult mai mult decat doua camere, prispa si bucataria casei satesti.
Legatura dintre comunitate si constructii era, asadar intima, directa atunci, demult si desi destul de mari progese au dus totul mai departe, legatura s-a rupt. Cei mai multi arhitecti din anii 90 nu mai proiectasera niciodata o casa. Blocuri, spitale, aeroporturi sau sali de cultura, da. Case nu.
Cu toate astea, cuvinte ca temelie sau expresii ca „a construi pe nisip” au ramas in memoria colectiva. Dar nu numai „temelie”: omul destoinic este un „stalp” al societatii, dupa cum nu orice copac putea fi taiat pentru a deveni un stalp.
Casele facute de particulari inca de prin anii 40-50 nu mai sunt ce erau casele pe vremuri. Aproape indiscutabil astfel de case au fundatii prost facute, doar 40-50 de cm adancime, sunt facute din asocieri de materiale greu de imaginat, cu beton (prost) armat langa peretele de paianta, acoperisuri coscovite sub placile din beton ondulat, camere scunde, fara lumina si nefunctionale, cu bai adaugate tarziu si mizerabil.
Anii 90 de aici au reluat „traditia” lipsa legaturii om-constructie a devenit adesea una exclusiv legata de bani, iar noile tehnologii nu erau intelese nici de cei din domeniu la scara la care a inceput sa fie nevoie de ele. Vechile mestesuguri, traditii si cunostinte au fost si ele pierdute si desi e clar ca oricum ar fi devenit caduce, nu au fost inlocuite la timpul lor cu altceva.
Cat inca temelie mai inseamna ceva trebuie sa ne folosim de acel cuvant. In ultimii 20 de ani si noi (arhitectii), si inginerii, si constructorii si oamenii am invatat mult.
Toata cultura europeana este cladita in jurul arhitecturii, cateodata inaintea ei, cateodata trasa de arhitectura inainte. Noi toti pretuim si apreciem constructiile, le ingrijim mai bine sau mai rau, dar ne si definim dupa ele. Parisul inseamna Eifel, Bucurestiul-Ateneul, Roma-Coloseumul.
Noi, aici, mult timp dupa Ateneu, am mers pe alt drum. Cale de intoarcere nu mai este, dar in zari se vad perspective si oportunitati, iar calea pana acolo poate fi campul elizeu romanesc.
