Arhitectură și Urbanism în România anilor 1944-1960…. a fost o lectură grea. Nu am citit mai mult de 10 pagini de-odată. Am citit-o greu deși adeseori am fost captivat de ceea ce citeam.
O carte, două cărți
În același timp, nu m-am putut opri să nu o compar cu „Locuirea între proiect și decizie politică. România 1954-1966” de Miruna Stroe. Cu siguranță, cele două volume ar trebui citite împreună. Deși se referă la aceeași perioadă, modul în care cele două arhitecte privesc situația este surprinzător de diferit.
Irina Tulbure așează perioada în contextul creat de Cortina de Fier. Paginile referitoare la arhitectura sovietică de după Revoluția din Octombrie, până la Al Doilea Război Mondial sunt de o considerabilă valoare. Doar o poveste rusească poate avea o asemenea intrigă, chiar și filtrată prin stilul academic.
Al doilea punct interesant este așezarea în cronologia românească. Aflăm cum inițiativele caroliene (am evitat termenul carolingian) tatonau programe sociale prin abordări arhitecturale ba strâns legate de tradițional, ba de modern. Dintr-odată, proiecte ale anilor 50 nu mai par picate din cer, legătura cu perioada interbelică transpare.
Miruna Stroe leagă arhitectura comunistă de curentul modern european, Carta de la Atena și stânga europeană. Pe de altă parte, leagă deciziile politice de documentele PMR/PCR privind organizarea profesiunii, precum și de căutările politice privind locuirea oamenilor muncii de la orașe.
Continuitate în Arhitectură și Urbanism
În „Arhitectură și Urbanism…”, Irina Tulbure caută și găsește continuitatea profesiunii. De la arhitecți care continuă să profeseze, la programe reluate, uneori la proiecte continuate, găsim că arhitecții continuă să proiecteze. Dacă în lucrarea „rivală”, arhitecții par prinși de un anumit entuziasm legat de ideile Cartei de la Atena, pentru ca apoi să simtă tot mai mult presiunea arbitrariului politic, aici asistăm la o ștafetă predată în decursul unei generații.
Ce este surprinzătoarea, este ignorarea de către fiecare autoare a ideilor celeilalte cărți. abordările primei cărți nu sunt consemnate nici măcar secundar în cealaltă, deși mi-e greu să cred că nu au făcut schimb de idei și nu s-au intersectat în timpul documentării. Tind să cred că această decizie a fost una conștientă, explicabilă în contextul isteriei naționale legate de doctorate.
Trecând peste nedumerirea nepotrivirii perioadelor studiate, deși ne referim virtual la aceeași arhitectură, doar 5 ani este intervalul declarat, teoretic, comun aș vrea să trec direct la critici.
În „Arhitectură și Urbanism…” transpare ideea căutării unei idei centrale, pe care autoarea o găsește în tema continuității. Modernismul este tema celeilalte cărți.
Cele două căutări de sens mi-au lăsat un gust amar.
Ce căutăm în istorie?
Când studiam istorie în gimnaziu, apoi în liceu, cumva întreaga istorie părea să se concentreze pe relațiile politice și economice dintre țărani, fermieri, mai târziu orășeni și aristocrația antică, medievală, apoi clasa exploatatoare …. Așteptam cu sufletul la gură ca țăranii să se mai răscoale, împotriva asupririi medievale, apoi am urmărit cu sufletul la gură cum Domnul Tudor Vladimirescu a promis emancipare în drum spre București.
Când comuniștii au întors armele la 23 August 1944, părea să asistăm la un triumf de peste veacuri al răscoalelor lui Spartacus, Gheorghe Doja, Horea, Cloșca și Crișan, a lui Tudor Vladimirescu, și a pașoptiștiștilor…. Istoria părea că nu mai așteaptă decât ca și capitaliștii să-și dea seama că sunt pe drumul greșit și să răspundă la chemarea la pace a Tovarășului Nicolae Ceaușescu, Secretarul General al Partidului Comunist Român, Președintele Republicii Socialiste România!
Nu cred că trebuie să căutăm sens în istorie. Trebuie să învățăm să ne uităm senini și la blocurile realismului comunist și la demolările anilor 80. Cred că trebuie să le consemnăm și să vedem cu efectele urmează cauzelor. Să vedem cum povești secrete limpezesc fapte cunoscute.
Continuitatea arhitecturii și a profesiei cred că s-ar explica mai degrabă prin faptul că avem de comparat dictatura carlistă cu cea comunistă. Când în doar 2-3 ani dispar toate birourile de arhitectură dintr-o țară, nu putem vorbi de continuitate. Că uneori găsim aceiași oameni și înainte, și după un eveniment… nu cred că este continuitate. Da, Octav Doicescu, sau Tiberiu Niga, ca mulți alții, semnează clădiri și înainte, și după război. Sute de arhitecți au continuat să lucreze în singura formă posibilă, în institutele de proiectare de stat. Unii din frică, unii din convingere, unii din disperare. Unii, cu siguranță, așa și-ar fi găsit locul, indiferent de regim. Oricum, i-am fi găsit lângă familii regale, sau în plenare comuniste.
Poate că sunt răutăcios, dar cum se face că Octav Doicescu are comenzi publice de anvergură în întreaga carieră, în timp ce Horia Creangă, cu siguranță un arhitect mai important, are aproape exclusiv comenzi private: locuințe particulare, blocuri de apartamente, clădiri industriale?
O altă perspectivă
Cred că perspectiva pe care Sorin Vasilescu ne-o oferă asupra dictaturii totalitare nu ar trebui neglijată. Vorbim de regimuri care vor să se valideze (și) prin arhitectură.
Dar perspectiva unui arhitect?
Arhitectul are o anumită poziție în societate. Răspunde unor comenzi. Arhitectul este definit de relația sa cu clientul. Comunismul a sfâșiat legătura ombilicală a arhitecților cu clientela lor. I-a dat pe mâna unui politic nevalidat de populație, au lucrat în programe fără legătură cu legile economice.
Eu cred că cea mai relevantă cheie de analiză a istoriei arhitecturii acelei perioade, aceasta ar fi. Modul în care deconectarea arhitectului de la sursa comenzi, clientul privat, precum și înlocuirea acelui client cu un decident arbitrar, duce la rezultate ieșite din comun.
Nu este interesant cum românii după 1989 construiesc în 20-25 de ani mai multe locuințe decât în 45 de ani de comunism? Nu este fantastic cum grupuri de indivizi sunt mai eficienți decât un stat supra întărit?
În același mod, iată cum anumite modele de locuire și de oraș impuse de o mână de politicieni câteva decenii, transformă ideea de locuire a unui popor întreg!
***
A fost interesant de citit în stenogramele publicate de Miruna Stroe, Gheorghe Gheorghiu Dej, Ceaușescu și alți politruci încercau să facă niște locuințe decente. Este la fel de interesant să vedem că în lipsa unei piețe care să aleagă între arhitecți, drame demne de Dostoievski apar între arhitecții sovietici care căutau cu abnegație patriotică acele forme care să arate măreția socialistă, fără a datora nimic decadenței burgheze și cosmopolite.
Nu cred că forma de organizare a institutelor de proiectare, sau documentele de partid erau cele care schimbau macazuri. Cred că, la fel ca în Uniunea Sovietică, luptele furibunde între capii care se devorau reciproc se transpuneau ipocrit în documente din plenare ale comitetelor centrale, birourilor politice șamd. Comuniștii nu se înfruntau bărbătește, prin talk-show-uri. Se înjunghiau pe la spate. Dacă nu se eliminau fizic, se slugăreau până la moarte.
În loc de concluzie, despre „Arhitectură și Urbanism în România…”
Am să închei. Și această carte merită să fie cumpărată și citită. Unele puncte unite de autoare sunt forțate, dar suntem din nou în fața unei documentări demne de toată lauda. Într- o istorie a istoriei de arhitectură din România, aceste cărți își vor merita locul. În plus, sunt scrise de arhitecți. Arhitecții scriu mult prea puțin. Mulți ar avea multe de spus.
Felicitări!