Ce am să scriu acum are cumva legătură tot cu povestea studentului exmatriculat din Facultatea de Arhitectură „Ion Mincu”. Aș vrea să explic acum de ce am fost atât de ultragiat de decizia școlii. Știu că mulți oameni au fost oripilați de întâmplare.
Ministerul a recomandat revizuirea hotărârii și chiar dacă nu va fi reprimit, cel mai probabil procesul îi va da câștig de cauză.
Dar destul cu asta….
Cum am învățat să spun „Nu știu”
În urmă cu 25 de ani încă te usturau ochii în Pasajul Universității de la gazele lacrimogene. Atunci am mers prima oară la Facultatea de Arhitectură Ion Mincu. Am cunoscut în acea zi singurul om pe care aș putea să-l numesc mentor: Mirel Ivaneț, pe atunci asistent în Școală.
Mirel trebuia să mă învețe să desenez pentru a putea da admitere la arhitectură. De la el am învățat însă ceva mult mai important. Cel mai des când puneam vreo întrebare, răspunsul era „Nu știu, să vedem!”.
În învățământul preuniversitar nu se spune niciodată ”nu știu”. Dacă nu știi, înseamnă că nu ai învățat. Să nu știi înseamnă eșec.
Mirel m-a învățat că nu știu înseamnă să începi să pui întrebări. Am aflat că nu știu înseamnă că gândesc. Nu știu înseamnă să nu te bazezi pe cunoștințe sau pe autoritate, ci să te provoci singur să gândești.
Odată intrat în Școală, am avut doi asistenți, Gabi Mare și Gabi Mic (cu regret, nu le mai știu numele). Prieteni și colegi cu Mirel, și ei foloseau aceeași formulă magică: nu știu.
Nu m-am simțit confortabil în școală. Ceva m-a făcut să mă îndepărtez de ea și chiar să mă feresc de multe dintre cele care se predau și făceau în școală. Am rămas cu acel nu știu care pe măsură ce anii treceau, părea într-o contradicție tot mai mare cu Școala. Am trecut examenele, am absolvit.
Anul acesta se împlinesc 18 ani de când sunt arhitect și tot cam atâția de când profesez.
Școala
Modelul de arhitect pe care Școala îl proiectează în mințile studenților este un demiurg.
Arhitectul are tunul la el (un pix cu mină de creion groasă, moale) cu care schițează și creează, detaliază, îmbină materiale spectaculoase.
Este un sculptor al luminii. Este un vizionar.
Alternativa
Pentru mine, arhitectul este cel care spune ”nu știu”.
Arhitectul se întreabă în primul rând pe el însuși. Aproape de fiecare dată reia procesul de gândire care duce la rezultate altfel previzibile.
Arhitectura este gândirea concretă, detaliată, realizată înainte de eveniment (construcție). Este, înainte de orice, gândire, conștiință.
Primul model, al Școlii, este un Artist. Are nevoie de anumite condiții pentru a se afirma: clienți la fel ca el, încrezători în talentul lor. Acest arhitect are nevoie înainte de orice nu de încredere în el însuși, ci de un cult al propriei personalități. Acest arhitect are nevoie de un Client Special, care să-l lase și să-i încurajeze trăirile artistice. El are nevoie de recunoaștere înainte de orice, înainte de a trage o linie pe hârtie, înainte de a deschide gura, înainte de a enunța o idee.
Despre al doilea model, nu știu de unde a venit. Recunosc faptul că eu sunt un admirator al Dr. Garry Stevens și al ideilor pe care le-a exprimat în cartea sa, „Cercul Favoriților”. Dar aceasta ar explica mai degrabă de ce nu sunt un admirator al modelului de arhitect propus nu numai de școala noastră, ci, se pare, de virtual orice școală de arhitectură din lume.
Al doilea model este încă în formare. Cel mai probabil, acest model nu se va desăvârși, măcar datorită faptului că nu are un țel artistic. Acest arhitect este mai degrabă un designer de clădiri, după cum un designer știe să facă o „haină” din plastic unui mixer sau unui uscător de păr.
Eu văd arhitectura prin prisma funcțiunii sale. Clădirile nu sunt construite de arhitecți, ci de oameni. Oamenii au nevoie de ele și decid cum și dacă să le construiască. Arhitectul le proiectează, niciodată singur (în colective cu ingineri și alți arhitecți). Arhitectul se îngrijește să obțină clădiri funcționale. Chiar și calitățile estetice ale unei clădiri sunt tot expresia unor funcțiuni. (Promit că am să revin la acest subiect, cu altă ocazie).
Arhitectura și construcțiile sunt într-o relație continuă cu oamenii, cu mediul (natural sau construit), cu nevoile pe care încearcă să le satisfacă. Arhitectura reprezintă un dialog. De aceea arhitectul este (sau ar trebui să fie) preocupat de decența acestor relații. Dinainte de a exista fizic, viitoarea construcție trebuie să-și găsească locul cu multă atenție.
Arhitectul este, astfel, atent la tot ceea ce îl înconjoară, atât pe el, cât, mai ales, la relațiile pe care construcția proiectată începe să le aibă.
De aceea el își creează o nesiguranță cu ajutorul căreia își rafinează discursurile, începându-le cu „Nu știu!”. Își verifică proiectul cu „Nu știu!”. După ce șantierul se închide și construcția intră în exploatare, nu știu rămâne mecanismul de verificare și de învățare, de asimilare a experienței.
Atitudinea critică
Această abordare este una critică, în primul rând. Ea este exersată punând la îndoială totul. Mereu. Din nou și din nou.
Nu știu de ce am fost atât de surprins de povestea lui Dragoș. Doar am trecut prin această școală și știam cum este. Sunt, cumva, ca personajul lui Caragiale, înșelat de opt ori, gata să ierte din nou.
Se pare că modelul școlilor de arhitectură m-a prins, totuși. Deși mă văd chibițând dinafară, ceva din mine este în cercul privilegiaților de care vorbea Dr.Garry.
Poate că altfel nu ai cum să ajungi arhitect. Poate că dacă nu te lași totuși hipnotizat, nu iese, fugi și atât. Probabil că și eu m-am lăsat hipnotizat. Dar și Dragoș Alecsandru. Altfel nu l-ar fi interesat nimic. Nu ar fi scris scrisori. Nu ar fi strâns semnături.
Totuși, ce știu?
Știu că nu trebuie să fii neapărat arhitect pentru a avea nevoie de simț și gândire critică. Altfel, probabil că nu ai fi în stare să votezi sau să șofezi.
Gândirea critică ar trebui să fie un reflex, altfel am cădea în fundamentalism, am accepta orice vine de la o autoritate pe care o percepem ca fiind superioară. Mai mult, acesta este un drept. Avem dreptul de a cere o a doua părere de la un alt medic. Avem dreptul la apeluri și recursuri în curțile de judecată. Avem dreptul de a ne reconsidera motivele pentru care ne căsătorim. Se presupune că oricine poate greși: și medicul, și judecătorul.
Dar nu avem dreptul de a ne îndoi de calitatea și de corectitudinea unei școli, fie ea și de învățământ superior?
Un arhitect, cu atât mai mult, trebuie să fie atent și critic. Trebuie să disece nu numai temeinicia unor forme, dar și justețea unor soluții deja „bătute în cuie”.
Trăim într-o lume care se schimbă de la decadă la decadă, de la an la an, de la zi la zi. Trăim într-o lume în care se trăiește și muncește altfel. Viteza schimbării este atât de mare, încât nu avem niciodată garanția că ceva din ceea ce consideram ieri sigur și corect, se mai potrivește în acest peisaj văzut parcă dintr-o navă spațială.
Eu nu cred că există un alt mecanism personal prin care să putem încerca să ne adaptăm, decât gândirea critică. Doar verificând teoremele vechi și axiomele sfinte putem avea o minimă garanție nu că am reușit, dar că măcar, printre miile de întrebări, ne punem și unele dintre cele bune.
