Acest articol porneste din discutia descrisa si dezvoltata aici. Comentam in acel post utilitatea publica a unor finantari nerambursabile, sau, mai bine zis scranteala in a arunca bani pe o piata artificiala, in loc sa fie dezvoltata o piata naturala, existenta.
Problemele nu sunt insa numai la ele, la autoritati. In cazul multor alte finantari, o buba destul de mare este chiar la investitori. Acestia pun pur si simplu carul inaintea boilor, axandu-se exclusiv pe targetul: „trebuie sa atrag X.000.000 Euro!”.
Ce vreau sa spun cu asta? Se finanteaza pensiunile, da? Ura, inseamna ca trebuie sa iau banii gratuit si ma aleg si cu o pensiune! Si este stiut cati bani aduc pensiunile!
Asa este, pensiunile aduc bani, dar numai atunci cand ele sunt bine facute, bine conduse, cand au servicii excelente samd. Culmea, am vazut odata o pensiune cu niste peisaje chiar cam neplacute, insa care cucereste orice oaspeti prin grija proprietarilor care robotesc de dimineata pana noaptea tarziu.
Aproape intotdeauna cei care ne-au intrat in birou, dorind sa construiasca o pensiune, aveau in cap banii si nu pensiunea. In aceste conditii, proiectul este foarte dificil de realizat, pentru ca proiectul oricarei cladiri este o negociere intre proprietar (beneficiar, dezvoltator, investitor, client), arhitect si administratie, mediu, localitate si chiar a bunului simt.
Atunci cand unul dintre cei mai importanti parteneri in acest proces este absent (clientul), fiind preocupat exclusiv de bani, procesul esueaza. In aceste conditii, pensiunea nu mai este o afacere, un scop lucrativ, ci doar o unealta de a atrage banii. O unealta nepotrivita, pentru ca este facuta pentru alte scopuri. Este ca si cand avand un ciocan in mana, trebuie sa strang un surub. E imposibil! Si asta desi ciocanul este una dintre cele mai performante unelte facute vreodata!
Ideea este ca daca cineva chiar vrea sa-si faca o pensiune, trebuie sa se concentreze pe pensiune. Eforturile sale trebuie axate pe colaborarea cu arhitectul, pe studiul zonei, pe evaluarea costurilor, pe cautarea celor mai bune solutii. Pur si simplu, clientul trebuie sa se foloseasca de arhitect ca de o unealta care proiecteaza o cladire foarte performanta, utila, frumoasa, ieftina.
Foarte des, insa, din pacate, arhitectul, proiectul de arhitectura, studiul de fezabilitate sunt vazuti ca niste pasi strict necesari in accesarea fondurilor, impreuna cu copiile xerox, adeverintele si avizele nesufertie care trebuie anexate la dosar.
Acest lucru nu se intampla doar la pensiuni sau mai mult la pensiuni, ci la majoritatea proiectelor de finantare. Dosarul de evaluare devine un scop in sine. In cazul fericit in care finantarea este aprobata, aplicantul are sanse foarte mari de a se trezi cu un dosar inutil in brate si cu o cladire nepotrivita, scumpa si urata, nefunctionala si cu o afacere care este foarte greu de tinut pe linia de plutire.
Am sa scriu cu alta ocazie cum lucruri similare se intampla si cu alte investitii pentru ca investitorul refuza sa iasa din cutie!
