Au trecut mulți ani de când am absolvit Școala. Amintirile s-au estompat, fără a se transforma în nostalgii. Aflând însă de moartea Profesorului Marius Smighelschi, am redescoperit, adânc ascunse, imagini vii… Fără a fi avut prea multe interacțiuni în viață, unii oameni îți sunt dragi. Uneori nu te aștepți la asta și nici nu știi ce sentimente fac demult parte din tine.
Într-o zi de luni, acum vreo 30 de ani, Domnul Smighelschi a fost văzut pe holurile scolii cu un bandaj care-i acoperea creștetul capului capului ca o căciuliță albă. Dacă l-ai fi întâlnit vreodată, nu i-ai putea uita zâmbetul privirii: învăluitor, senin și blând. Chiar și atunci, cu toată aparența caraghioasă, ne-a salut cu aceeași seninătate pe cei câțiva studenți întâlniți pe lângă avizier. Știu că l-am urmărit curioși de ce pocinog o fi pățit.
Ca-n orice facultate, nu a durat prea mult și vestea a făcut turul atelierelor și sălilor de curs. Cum în ajun fuseseră unele dintre tumultoasele alegeri ale anilor 90, câțiva feseniști i-au arătat ei Domnului Șmighelschi cât de hotărât este poporul fie să nu-și vândă țara, fie să să apere dorința de a munci de pericolul gândirii intelectuale.
Este greu de crezut că cineva a putut privi acest om și nu doar să nu-i vadă bunătatea, dar să-i fie frică și să-l agreseze. Dar așa erau vremurile, societatea încă sângera și poate că unele cicatrici mai dor și-acum. Cu doar unul sau doi ani înainte, minerii luaseră cu asalt Școala, ciomăgind studenți, profesori, sau pe cine se nimerise pe acolo, devastând săli de cursuri și ateliere.
Dar în tot acel tumult au mai fost zâmbete calde și priviri inteligente ca ale Domnului Smighelschi.
Să se odihnească în pace! Condoleanțe tuturor celor cărora le-a fost drag!
