Se spune că în clipele premergătoare morții ți se derulează prin fața ochilor întreaga viață. De când am aflat că Mirel Ivaneț a murit, mie mi se derulează întreaga viață prin fața ochilor din perioada în care l-am cunoscut până acum, când scriu aceste rânduri dintr-o cameră de hotel dintr-un oraș aproape străin.
„Mie să-mi spui Mirel, nu domn profesor, nu domnu` Ivaneț!”
Datorită lui sunt arhitect, pentru că altfel nu intram la Școala de Arhitectură, dar, mai ales, datorită lui sunt adultul care îi datorează ceea ce a devenit în cele mai profunde mecanisme umane.
Nu pot vorbi despre Mirel fără a explica, dacă se poate, cum un puști inevitabil confuz învață să privească lumea și pe el însuși; cum același copil învață că încrederea în sine și în cei din jur este căutarea unui șir de perspective care să-ți dezvăluie soluțiile pentru cele mai complicate probleme. Probabil că cel mai des mi-a zis „nu știu” și „hai să vedem ce se întâmplă”.
Era atunci mult mai tânăr decât sunt eu acum. Eu aveam 18 ani și, deși avusesem norocul unei mulțimi de profesori și adulți excepționali în jur, nu eram pregătit să iau viața în piept așa cum avea să-mi arate el.
Ca principiu, misiunea era să mă învețe suficientă Geometrie Descriptivă și desen liber pentru a susține cele mai importante dintre probele examenului de admitere. În sarcina mea rămăsese „artimetica” (geometria și analiza), cum îi plăcea lui să-i spună matematicii. Mirel nu m-a învățat Geometrie Descriptivă, ci mi-a pus, subtil, acele întrebări necesare pentru a-mi inventa singur materia. În decursul celor 36 de ani care au trecut de atunci, mi-am dat seama că mă ajuta să văd lumea urmând algoritmul pe care-l folosea el însuși: căutând planurile de proiecție care să permită măsurarea rapoartelor în care diverse obiecte care „se întâmplă” într-un loc se influențează reciproc.
Probabil că, recitind, îmi va fi greu să refac șirul gândirii care m-a făcut să scriu fraza de mai sus. Dar asta mă îndemna Mirel să fac: să folosesc uneltele geometriei descriptive pentru a înțelege ce se întâmplă în lume. Geometria descriptivă nu este un scop în sine, ci o interfață de înțelegere și reprezentare a lumii fizice.
La fel cum nu poți pricepe fenomenele fizice fără un aparat matematic solid și fără observație disciplinată, ceea ce descopeream îndrumat de el nu se putea face fără cunoștințe temeinice de geometrie. Mirel, repetând cu obstinație „nu știu” și „hai să vedem ce se întâmplă”, mi-a fost călăuza care ridica lanterna mai sus pentru a vedea, dincolo de perspectiva mea limitată, căile prin care să caut între cunoștințele mele disparate metode de a înțelege ce am de făcut.
Chiar și cele mai bune licee și cei mai buni profesori se limitează adesea la a-ți arăta ce trebuie să știi, ce trebuie să memorezi. Rezultatele sunt indivizi pentru care cuvintele „nu știu” reprezintă un eșec. Mirel a creat mecanismul „nu știu, hai să vedem”. În informatică, acesta s-ar numi un applet — mici rutine care, în sine, nu fac mare lucru, dar pe care programele le folosesc pentru sarcini specifice, pe logica: „dacă” a, „atunci” b.
Mirel mi-a construit această cale logică: dacă „nu știu”, atunci „hai să vedem”. Copiii de 18 ani se panichează la „nu știu”. Puștiul care eram atunci a învățat că „nu știu” este punctul de plecare al oricărui răspuns valid.
Ședințele cu el erau lungi, de câte 6 ore. Făceam 6 ore vineri, încă 6 ore sâmbătă, apoi urma drumul cu trenul de noapte spre Tulcea. Destul de mulți mă ironizau, dar de la Tulcea la București veneam cu avionul — o extravaganță incredibilă și extrem de costisitoare în anii aceia.
Este prima oară când mă întreb cum privea Mirel puștiul de bani gata căruia tatăl îi plătea săptămânal biletul de avion în anii ’90–’91, când românii tocmai dădeau piept cu zorii capitalismului. Avea doar 37 de ani, iar România acelor ani trăia din plin prejudecăți.
Ceea ce cu siguranță Mirel nu avea de unde să știe pe atunci este ce efect profund a avut asupra minții mele. Neuroștiința a studiat mai târziu efectul fiziologic al trăirilor estetice, arătând cum diverși stimuli activează circuite neuronale, centrii plăcerii sau amigdala responsabilă de reacția „luptă sau fugi”. Creierele noastre disting nu doar frumosul de urât, ci și frumosul de sublim. Or, cam aceleași circuite sunt activate și de plăcerea de a rezolva probleme grele de matematică — experiența sublimului. Doar asta poate explica entuziasmul cu care m-am dedicat pregătirii: valurile de endorfine din creierul unui adolescent care reușește să introducă cele mai mari trei sfere între un cub cu latura de 12 cm (așezat cu diagonala mare perpendiculară pe planul de proiecție) și tetraedrul regulat înscris în el. Mirel intuia că puștiul care moșmodea la planșetă în fața unor astfel de provocări avea să reușească. Sunt sigur că intuiția îi venea din convingerea că, dacă lui i se întâmplase la fel, și copiilor veniți după el li se va deschide aceeași cale.
În primul an de facultate am stat în gazdă la Mamaie și Tataie, socrii lui Mirel, părinții Monicăi. Familia Ivaneț a fost, pentru mine, etalonul. Monica avea mereu un strop de ironie prietenoasă. La ei am văzut, uimit, cum Drăgoșelu a venit de afară, și-a mai pus un bandaj printre cele trei de la genunchi și a șters-o înapoi pe stradă (mama ar fi făcut o tragedie din asta). Cu Vlăduț am fost „coleg de clasă”: eu în anul I, el în clasa I. El buchisea la liniuțe, eu roboteam la planșetă. Pe Mamaie și pe Tataie i-am iubit ca pe propriii mei bunici.
Mi-e teamă să recitesc ce am scris, convins că nu m-am apropiat nici pe departe de importanța lui reală în viața mea. Dacă aș crede în etichetele facile, aș spune că mi-a fost mentor. Dar știu că și lui i s-ar fi părut ridicol un astfel de titlu pompos. Nici „profesor”, nici „prieten” nu spun totul, deși mi-a fost incontestabil ambele. Cred că am fost, pur și simplu, unul dintre copiii lui. Și suntem zeci, dacă nu sute, cei care îi datorăm enorm.
Geometria descriptivă și desenul erau doar pretexte prin care ne construia o nouă gândire: deschidere, curiozitate și convingerea că apelul la autoritate este o eroare logică.
De la Mirel am rămas cu încrederea în arhitecții care chiar construiesc. Când nu știam ce atelier să aleg prin anul III, mi-a zis scurt: „Du-te la Mihai (Cocheci), țucuraș, că Mihai a făcut case!” La diplomă? Exact la fel.
La început nu realizam, dar Mirel punea întrebări reale. Am crezut inițial că e o metodă pedagogică, dar era sincer curios să afle părerile celor din jur. Nu mima interesul; uneori, pur și simplu, cerea o părere sinceră.
Într-o seară fierbea niște vin și m-a întrebat ce se mai pune în ibric, în afară de zahăr. Să nu încercați vreodată: frunzele de dafin sunt o catastrofă în vinul fiert. Mie mi s-a făcut rău instantaneu.
Deschiderea asta făcea parte din optimismul și naturalețea cu care trata totul. Erau și ani plini de speranță, dar cred că starea aceea pornea de la oameni ca Mirel, nu invers. Suntem generații de foști studenți molipsiți de umorul lui, fără de care este aproape imposibil să-ți iei viața în propriile mâini.
Mi-e ciudă acum că l-am căutat prea rar, deși casa Monicăi și a lui Mirel era mereu plină de un du-te-vino de prieteni, cei mai mulți mult mai tineri decât ei.
Primul gând lucid după aflarea veștii a fost că nu-l voi mai suna pe 8 mai, de ziua lui — arareori vorbeam mai mult de două sau trei ori pe an. Ziua lui Mirel este printre puținele date pe care le știu pe de rost (recunosc, m-a ajutat și faptul că PCR a fost înființat tot pe 8 mai). O consolare amară este că Mirel a supraviețuit acelui partid sinistru.
Am început să țin la el de foarte tânăr și sentimentul acesta nu se va opri până când voi închide și eu ochii.
Monica, Vlăduț și Drăgoșelu, sunt alături de voi. Condoleanțe tuturor prietenilor pe care nici măcar nu-i cunosc.
Țucuraș, să te odihnești în pace!
