Am gasit intamplator doua poze cu primul meu proiect de casa. De-atunci am facut multe alte proiecte de case. Sunt deja zeci de case pe care le-am proiectat. Dar nu sa ma laud vreau, ci sa rememorez acea perioada. Totul a inceput acum doua zeci de ani.
Treceam in anul doi la arhitectura cand am fost impreuna cu tatal meu sa vedem terenul recuperat de la CAP, teren cumparat de Taica (bunicul) inainte de razboi. Peisajul este extraordinar si ideea unei case de vacanta a aparut imediat.
Ideea a prins si dupa cateva ore desenam la planurile de casa.
Cred ca cele mai pregnante sunt amintirile cu santierul. O vara intreaga petrecuta printre constructori si mai ales impreuna cu Maica (bunica). Ultimul an impreuna cu ea.
Zilele incepeau la ora 7, cu o scurta pauza la pranz, cand Domnul Bratulescu (constructorul care a lucrat pentru prima oara la casa bunicului meu atunci cand, adolescent fiind isi insotea tatal pe santiere) striga: „pauza de masaaaaaa!”. Mistriile ramaneau in aer si locul devenea pustiu. In prima zi i-am pierdut, asa ca nu am prins loc in ARO-ul cu care au fugit. Dupa exact o ora, toata lumea era din nou in dipozitiv. La ora 7 seara, din nou, toata lumea disparea.
In prima zi de santier am zidit si eu. O parte din peretele dinspre nord e facuta de mine. In timp ce puneam caramizile una peste alta, batandu-le profesionist cu coada mistriei ma revedeam tragand liniile care apoi au devenit acel zid. Atunci am realizat cafiecare linie trasa de arhitect inseamna apoi multa munca si materiale de constructie costisitoare. Atunci am inteles ca fiecare linie inseamna bani cheltuiti in santier, inseamna costuri, dar si valoare adusa in plus.
Tot ceea ce am invatat la scoala pana atunci si dupa aceea s-a subsumat acestei intelegeri, ca desenele aduc dupa ele costuri si depinde adesea numai de arhitect cat de mari sunt ele si ce valoare vor aduce mai tarziu clientului.
Am crezut cativa ani dupa aceea ca sunt un mare arhitect: pentru familia mea mea, pentru parintii mei casa aceasta a insemnat mult. De altfel, ei s-au si mutat acolo atunci cand a fost gata, lasand la patru sute de kilometri o parte din viata lor. Nu au trecut prea multe zile de cand mama ne-a parasit. Cand am regasit aceste poze, printre ele erau si ultimele imagini cu ea si fiica mea. Nu le-am postat aici pentru ca tin de intimitatea noastra. Dar in aceasta vara, dupa moartea mamei, fiica mea mea a petrecut cateva zile acolo, impreuna cu tatal meu si celalalt bunic. Bucuria pe care o are legata de aceasta casa ma copleseste. Diseara vom merge din nou acolo si poate pentru prima oara sotia mea a descifrat bucurie si nerabdare legata de aceasta.
Dupa cum puteti vedea, o casa este un ciubar de emotii si de amintiri… Proiectele facute pentru altii aduna, la fel, amintiri si emotii, dar si invataminte. Fiecare proiect de casa este o noua provocare. Inseamna intotdeauna vise si dorinte, lectii si reusite sau esecuri. S-ar putea sa para un cliseu, dar fiecare nou proiect de casa este pentru arhitect ca prima casa, desi in cazul meu, nu este pe de-antregul adevarat: inaintea memoriei profesionale vin amintirile si gandurile legate de familie: mama, tata, bunicii si fiica mea. Apoi Unchiul Ilie si prima mea cearta cu un membru adult al familiei, prima impacare si respectul nascut din ciocnirea a doua capete si personalitati mari (la mine capul, la Unchiul Ilie, personalitatea).
Imi pare rau ca nu am gasit mai multe fotografii de atunci. As vrea nu numai sa-l vad pe studentul cu parul lung, dar mi-e dor de Maica si de buna ei dispozitie din acei ultimi ani, de mama, de Unchiul Ilie cu vocea lui tunatoare si sprancenele imense.
Promit ca in acest weekend voi face fotografii noi si ca o voi duce pe Irina la toamna sa culegem mere impreuna cu bunicul.
UPDATE
Fotografiile noi sunt cele din acest articol. Sunt făcute de Costin, colegul meu. Irina nu a cules mere cu bunicul, pentru că el nu mai este. Mai mult, am vândut și casa.
