„Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989” O carte de Ana Maria Zahariade, profesor la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu. Nu veți citi chiar o recenzie a unei cărți, mai degrabă ce cred eu despre subiect.
O recenzie ar fi un lucru greu, cu atât mai greu, cu cât doamna Ana Maria Zahariade mi-a fost profesor și să-ți critici profesorul pare (încă) ceva ciudat. Cu siguranță că este o reminiscență a anilor 1944-1989, când ideea de autoritate era atât de îndrăgită nu numai în educație.
Cartea merită citită, chiar dacă v-ați aștepta poate la altceva. Eu mă așteptam la altceva.
Mă așteptam la o carte despre arhitectură
Mă așteptam la o carte despre arhitectură. Am descoperit în schimb o colecție de articole. Este puțin frustrant pentru că astfel cărții îi lipsește profunzimea pe care o carte adevărată ar avea-o. Articolele trebuie să expedieze într-un număr de cuvinte limitat, pe măsura spațiului editorial, un subiect anume. Nu sunt nici articole științifice, pentru că în arhitectură ar fi mai greu să vorbim despre știință. Chiar și istoria arhitecturii este greu să pară științifică, fiind adesea, ba prea istorie, ba tributare metodelor istoriei sau teoriei artelor.
O mică istorie a mecanismelor statului comunist
În mare parte doamna arhitect descrie mecanismele pe care comuniștii le-au creat pentru a controla proiectarea: consilii de stat, planuri cincinale, congrese și plenare, tezele din … Modul în care ele au crescut și și-au scos capetele hâde, ascunse inițial sub masca unor nobile idealuri stângiste este interesant, dar cred că prea puțin relevant. Vorbește de o Românie conectată la Europa, într-o primă fază, ea însăși oarecum confuză privind beneficiile unor intervenții majore asupra mediului construit.
Arhitectura și arhitecții în comunism
Autorul trece cumva foarte repede peste ce s-a întâmplat în primii ani, după câștigarea puterii de către comuniști. Menționează, este adevărat, că în doar câțiva ani, toate birourile private de arhitectură s-au închis.
Nu aflăm însă mai nimic despre ce acest lucru a însemnat și anume:
- Ruperea legăturii dintre arhitect și client
- Pierderea de către publicul larg a deprinderii de a consulta un arhitect
În privința punctului 2, poate că nu s-a pierdut foarte mult, dar totuși, în primele decade ale secolului al XX-lea numeroși oameni au angajat arhitecți pentru a le proiecta casele. Existau deja dezvoltatorii care au realizat multe dintre blocurile pe care le admirăm și acum, după cum edificii tot mai numeroase au început să fie considerate de multă lume emblematice pentru orașele României. Satele aveau arhitectura lor, acum, tot mai pregnant, orașele aveau arhitectura lor.
Ruperea legăturii dintre client și arhitect
Acesta a fost, cu adevărat, felul în care comuniștii și-au impus punctul de vedere. Arhitectul orbecăiește. Arhitectul este lipsit de ceea ce numim astăzi feedback. Arhitectul nici nu mai are argumentele pentru a se opune planului comunist, pentru că îi lipsește informația.
Arhitectul ajunge victima teoriilor netestate, a sloganelor. Suntem în perioada în care orice este viabil pentru că nu a fost testat, iar ceea ce s-a construit nu primește recenzii.
Arhitectura interbelică a fost un succes tocmai datorită acestui fenomen. Arhitecții erau în contact cu oamenii și proiectau pentru ei. Știau cum trăiesc clienții lor, știau cum vor să trăiască aceștia. Peste aceste informații își pliau teoriile și ideile.
Am avut birou odată într-un apartament dintr-un mic bloc construit prin anii 1930. El reprezenta tipul cumpărătorului de atunci. În bucătărie se ajungea și printr-o scară mică (în spate), iar aceasta era departe de salon. În fiecare cameră, chiar și în baie, erau butoane pentru soneria din bucătărie unde stătea ”fata în casă”. Arhitectul știa cum trăiește familia burgheză și proiecta pentru ea.
Așa se explică pleiada de arhitecți de succes din anii 20-30. Ei proiectau bine și erau recomandați de clienții lor. Făceau minuni, bazându-se doar pe niște informații aflate la prima mână.
Pe măsură ce tot mai puțini dintre vechii arhitecți erau ”în câmpul muncii”, comuniștii deveneau tot mai ”obraznici”. Ideile lor despre arhitectură aveau să primeze pentru că ei se clamau a fi în contact cu oamenii, ei erau reprezentanții oamenilor! La început acest lucru era fals, ei aveau chiar mică legătură cu pătura progresistă a societății, iar arhitecții erau cei care știau.
M-a surprins importanța dată tezelor din nu știu ce lună! Ele cred că sunt mai degrabă forma pe care un organism dezorientat o dă căutării unor soluții la probleme pentru care nu se cunosc toate datele ipotezei. Același lucru este valabil și pentru consiliul de stat, pentru ministere și politruci. Promit să mă uit în carte să aflu cum se chema acel consiliu care se ocupa de construcții.
Revenind la carte
Aș fi fost curios să citesc mai multe despre Dacia 1300. Părea să se anunțe o legătură ca cea dintre Citroen și Le Corbu. Din câte știu, anii 70 au adus un optimism important. Cu siguranță că el nu a ocolit relația oamenilor cu arhitectura. Dacă a existat la un moment dat „arhitectul fericit”, trebuie să fi fost mai mult.
Tot dorințe
Am admirat întotdeauna calitatea arhitecturii complexurilor turistice de pe litoral. Cred că sunt o realizare notabilă a arhitecților din generațiile premergătoare.
Acolo, cu siguranță, fie comuniștii nu și-au impus punctul de vedere, fie, poate prin Ministerul Turismului, au dorit stațiuni care să rivalizeze cu cele din Occident.
În loc de concluzie, tot despre arhitectură
Am văzut zilele trecute cum doi domni comentau revoluția din decembrie 1989. Au mărturisit chiar ei că aveau între 4 și 6 ani atunci. Se simțea o detașare imensă. Comentariile lor vădeau că nu au trăit acele momente.
La fel, eu nu sunt un arhitect din acea epocă. Probabil că punctul meu de vedere ia prea puțin în serios aspectul ideologic și autoritar al vremilor. Probabil că arhitectura chiar a fost afectată de o avalanșă lentă de idei importate de la Moscova. Probabil că explicațiile chiar sunt mai simple și nivelul de aprofundare este suficient.
Am totuși îndrăzneala să cred că acele vremuri care și-au pus atât de pregnant amprenta asupra tuturor orașelor și satelor din țară au acționat mult mai profund. Tocmai pentru că înțelegerea mea este formată într-o piață liberă și concurențială, în organizări firești pentru practica de arhitectură (mici birouri, sau arhitecți individuali), această perspectivă este esențială în a înțelege istoria.
Altfel, la ce ne-ar mai trebui priviri spre trecut? Ce bun să știi istorie, dacă de fiecare dată nu vei reuși s-o vezi altfel, cu o minte nouă, cu o înțelegere mai profundă? Ce rost ar mai avea, dacă nu ai găsi în ea aplicație pentru viitor?
Citește și Dezvoltarea orașului, economia, regulamentele și calitatea vieții
