Am citit cu mult interes articolele de pe IdeiUrbane.Ro despre Calea Victoriei și Bulevardele Magheru și Bălcescu scrise de Andrei Popescu. Trebuie spus că admir demult tenacitatea cu care Andrei luptă prin site-ul său pentru un urbanism conștient, pe de o parte, prin popularizarea arhitecturii și a urbanismului prin plimbările bucureștene pe care le organizează de asemenea de ceva vreme. Idei Urbane uită însă să scrie despre modul în care clădirile sunt construite. Nu, nu despre urbanism, ci despre mecanismele economice care duc la construcții.
De aceea nu prea sunt de acord cu ceea ce el susține, sau, mai exact, cu metoda abordată.
Recursul la vârsta de aur
Ultimii ani sunt caracterizați de o sensibilitate tot mai mare legată de ceea ce este vechi, mai ales în arhitectură și urbanism. Pe de o parte avem cu siguranță o gamă importantă de clădiri cu adevărat valoroase în oraș, pe de altă parte avem iarăși un număr important de străzi și bulevarde care (nu știu exact cum și de ce) au un aer bucureștean. Cum a observat și Andrei, între percepție și realitate este o mare discrepanță. Există o deosebire categorică între ceea ce oamenilor li se pare și ceea ce este cu adevărat.
Idei Urbane lasă senzația că soluția este undeva în trecut. Nu, nu spune acest lucru cu cuvinte! Dar se folosește cu multă abilitate de sensibilitatea pe care această perioadă o acordă trecutului de aur. Pentru București, trecutul de aur îl reprezintă perioada interbelică, cel puțin în percepția noastră.
Într-un articol din septembrie 1916 din National Geographic, am văzut cum Bucureștiul era numit orașul vesel al Europei („Bucharest – The Gay Capital”): de 20 de ori mai multe cafenele și restaurante decât Washington DC, de două ori mai multe teatre și săli de spectacole, o viață de noapte debordantă. Cel mai scump oraș pentru cei bogați, cel mai ieftin oraș pentru cei săraci. Bulevarde frumoase, o viață de calitate.
Deși Idei Urbane recunoaște că perioada de aur fie că nu a prea existat, fie că poate va urma să vină, alege totuși să ajungă la înțelegerea publicului larg folosindu-se de sensibilitatea (temporară) pentru vechi.
Analiza lucidă
Totuși Andrei pornește în articolul despre Calea Victoriei o analiză aproape științifică:
- Inventariază fondul construit de pe Calea Victoriei evidențiind clădirile antebelice, interbelice, „comuniste” și post-revoluționare (după 1990).
- Analizează pornind de la aceeași bază a perioadelor când și cum au apărut clădirile înalte
- Arată cum demolările s-au făcut constant, atât în perioada antebelică, cea interbelică, comunistă (culmea, poate cel mai puțin) și cea contemporană.
Mai mult, discută și de calitatea spațiilor urbane în cele trei 4 vizuini distincte, acceptând că ar fi existat viziuni coerente.
Andrei alege apoi să stabilească faptul că abordarea calitativă cea mai reușită a fost cea antebelică. De ce?
De ce nu sunt de acord cu Idei Urbane
Idei Urbane se lasă astfel pe de o parte furat (nu este dezacord, pentru că mă refer la site) de atracția de a face parte din mainstream, prin apelul la istoric, pe de altă parte este cumva prea evident că Andrei este urbanist.
Eu sunt arhitect și dacă am înțeles ceva de-a lungul timpului este că toate clădirile sunt construite de oameni.
Motorul economic al arhitecturii și urbanismului
Înafară de inițiativele guvernamentale sau municipale, clădirile apar ca o manifestare economică înainte de toate. Andrei constată că cele mai multe clădiri înalte pe Calea Victoriei apar în perioada interbelică. Multe dintre ele sunt clădiri destinate exclusiv valorificării economice directe: blocuri de apartamente, partere comerciale, clădiri de birouri.
Calea Victoriei a reușit cumva să fie inima orașului, drept care dezvoltatorii vremii se străduiau să construiască mult, cât mai mult, aici. Același lucru se întâmplă și pe Magheru/Bălcescu. De fapt, imaginea acestui bulevard este dată de blocurile moderne. Acest trend interbelic începuse să se întindă cu un real succes și pe străzile adiacente, radiind din Magheru spre Calea Moșilor, spre Operă pe de altă parte.
Nivelul calitativ al fiecărei etape nu a reușit să-și atingă potențialul
Este greu de spus dacă cele 4 perioade descrise de Andrei și-au atins, fiecare în parte, potențialul. Eu cred că nu.
Pe de o parte arhitecții antebelici aveau în față un oraș mai degrabă oriental, pe care stilurile și curentele occidentale aveau cu greu să-l transforme. Cele mai multe dintre clădirile vremii, vrem sau nu să recunoaștem, erau cu puțin peste nivelul locuinței țărănești din punct de vedere al planului și al funcționalității. Degeaba avem coloane, ancadramente și cornișe renascentiste, dacă la bază majoritatea locuințelor erau cele două camere pe o tindă, identică locuinței de la țară.
Perioada interbelică descoperă însă în paralel cu modernismul locuința funcțională, cu bucătărie și baie. Dacă ați avut curiozitatea să deschideți numărul din 1916 al NG de mai sus, uitați-vă la reclamele vremii din America! Cu 20-30 de ani mai devreme, sunt imagini ale unor băi sau bucătării de care nu ne-ar fi rușine nici astăzi.
Din punctul de vedere al calității reale al locuirii, perioada interbelică începea să se alinieze cu ceea ce am numi astăzi un standard de viață decent.
Perioada „comunistă”, nici ea, cum corect observă și Andrei, nu este nici unitară, nici egală ca valoare în timp. Deși reușește la un moment dat să se exprime atât în forme, cât și în tipologii cu o certă valoare, se pierde într-o ideologie lipsită de idei, denaturându-se total în kitsch-ul anilor 80, cum iarăși, corect este subliniat de Andrei.
Lipsindu-ne, dacă se poate, de lupta ideologică, trebuie să admitem că arhitectura și urbanismul „comunist” își au totuși multe dintre idei în Carta de la Atena. Acest manifest al arhitecților postbelici nu este un produs comunist, deși este o abordare stângistă atât a arhitecturii, cât și a urbanismului.
Arhitectura contemporană, a ultimilor 25 de ani suferă foarte mult. Ea este deficitară în primul rând prin faptul că perioadă anterioară a rupt legătura dintre arhitecți și factorul economic, dezvoltatorul și clientul individual. Am scris mai multe în acest articol și în acesta, de asemenea. Arhitectura contemporană și-a căutat timp de 25 de ani calea. Nu o cale formală, ci una de dialog cu partenerii arhitectului, clientul individual, dezvoltatorul, dar și cu colegii din echipele de proiectare, inginerii.
Nici una dintre aceste etape de fapt nu și-a atins potențialul! Poate că cele mai mari șanse le-ar fi avut perioada interbelică, când calitatea arhitecturală a produselor imobiliare dezvoltate și-a arătat cel mai pregnant valoarea.
Susținerea ideologică a urbanismului și arhitecturii
Perioadele antebelice și interbelice sunt prima „coacerea” legăturii dintre arhitecți și public, a doua imaginea de succes a acestei relații. Suntem, în primul rând, într-o societate a pieței libere, chiar dacă și ea marcată de tărăgănările administrative. Totuși, pare că marea parte a societății alege modelul occidental pe de o parte, văzând avantajele modernității pe de cealaltă parte. Cu un exemplu ca al Regelui Carol I care s-a luptat efectiv pentru modernizarea unei țări orientale, rezultatul nu s-a lăsat mult timp așteptat. Mai presus de toate, cum vedem în perioada interbelică, administrația lasă terenul liber intereselor economice.
Motorul construcțiilor este economia, căutarea profitului. Bucureștiul s-a ridicat în 20 de ani permițând realizarea unor construcții nemaivăzute! 7-8-9-10 etaje, un adevărat „zgârie-nori” pe Calea Victoriei (Palatul Telefoanelor), realizate chiar cu riscul unor aventuri structurale care s-au sfârșit prost în 1977. Dar Bucureștiul și bucureștenii au lăsat ca istoria să fie ștearsă prin demolări peste demolări, prin construcții tot mai înalte.
După 1990 nu a existat nici puterea economică interbelică, iar când ea a apărut, nici arhitecții nu au reușit să fie partenerii dezvoltatorilor. De fapt, nici mare parte a dezvoltatorilor nu au știut ce și cum să ceară arhitecților.
Peste toate, mai ales, s-a mai așezat un regulament de urbanism prost, mizerabil. Un regulament de urbanism care a fost scris ca o reacție la urbanismul deșănțat al anilor 80, care pune limite peste limite, în primul rând pentru că nu înțelege motivația economică a construcțiilor.
Scriam într-un alt articol cum un arhitect șef crede că un dezvoltator are un profit de 100%! Corupția ultimilor ani a reușit să facă în așa fel încât cei mai mulți români cred că între afacere și hoție trebuie pus semnul egal. De fapt, simpatia pentru actorul economic care construiește este aproape de zero.
Pe acest fond s-a alimentat ura față de „monștrii din oțel și sticlă”, dragostea obsesivă pentru orice construcție veche, dorința de a vedea oprite investițiile imobiliare private. În acest mediu plin de angoase și de ură, culmea, reușesc să crească noi construcții, dintre care multe arată că tot acest curent de fapt nu deranjează nici „dezvoltatori” veroși, nici bucureșteni dispuși să cumpere produse mizere ale acestora.
Optimismul meu moderat
Cu toate acestea, eu cred că ar trebui să vedem viitorul mai degrabă optimist:
- Legătura dintre client și arhitect s-a reluat. 25 de ani de proiectare, de comandă directă, experiență acumulată de ambele părți încep să se vadă.
- Apar tot mai multe exemple reușite de arhitectură. Oamenii încep tot mai des să vadă modele corecte. Mulți dintre noi lucrează în clădiri de birouri cel puțin decente, mergem în cafenele și restaurante decorate cu tot mai multă abilitate, avem tot mai mulți dintre noi prieteni și cunoștințe care trăiesc în case mai bune. Apartamentele de bloc fără speranță sunt renovate în mod curent. Case vechi, aparent pierdute, sunt consolidate și modernizate, uneori restaurate.
- Dezvoltatorii descoperă tot mai mult că un produs de calitate poate asigura succesul unei investiții
- Tot mai multe firme ale unor tineri arhitecți „vin din urmă” fără milă față de concurenții „bătrâni”.
- Viața socială, comunitară, a orașului este tot mai intensă: concerte, expoziții, manifestări stradale, festivaluri, parade, alte manifestări comunitar-artistice sunt tot mai prezente. Muzeele și expozițiile tind să fie tot mai deschise spre oraș, după cum orașul este tot mai deschis spre acestea. Teatrul și actorii sunt printre noi, au ieșit din sălile de teatru pe stradă, în cafenele, în parcuri.
- Chiar dacă o critic pentru vehemența lipsită de critică, pasiunea către vechi se transformă într-o conștiență legată de mediul construit.
- Chiar dacă percepția publică nu este de acord, a crescut și disciplina în construcții.
Aș mai pune aici pe listă IdeiUrbane.Ro care arată aproape articol de articol cum intervenția conștientă poate să facă diferența, chiar acolo unde nu te-ai aștepta.
Faptul că măcar un urbanist a realizat că atenția și responsabilitatea pot face diferența este mare lucru.
Ce mi-aș dori eu să realizeze ar fi că demersul economic nu este unul rușinos! Mai mult, demersul economic este cel care face clienții să comande proiecte arhitecților și urbaniștilor, urmând ca noi să ne arătăm priceperea și îndemânarea. Cred că aceeași abordare realistă și responsabilă cu care Idei Urbane își moderează dialogul dintre nou și vechi s-ar aplica și aspectelor economice, am ajunge departe.
În prezent refuzăm investitorilor profitul, iar mulți dintre ei aleg să-l obțină pe alte căi, cum ar fi forțarea regulamentelor oricând, oriunde, fie că este justificat sau nu.
Urbanismul ar trebui să ofere investitorilor, dezvoltatorilor și clienților căi legale, decente, justificate din punct de vedere tehnic, compozițional, comunitar, istoric de a-și atinge scopurile. Urbanismul trebuie să arate ce se poate și când se poate, ar trebui să stabilească ce nu se poate, de ce, dar mai ales, ar trebui să permită obținerea unor construcții care să asigure randamentul economic așteptat.
