Una dintre prioritățile Ordinului Arhitecților ar trebui să fie crearea de regulamente de urbanism mai bune. De ce ar trebui să fie asta grija OAR? Cum am putea noi să schimbăm regulamentele în miile de orașe și sate?
De ce este responsabilitatea noastră
Acum patru ani am fost invitat la o transmisie live a Ziarului Financiar. Realizatorul emisiunii, bucuros că a „prins” un arhitect, a început prin a mă întreba despre haosul dezvoltărilor noi. Se simțea, dincolo de curiozitate, tonul acuzator.
Noi, arhitecții, suntem percepuți ca principalii vinovați. În fond, toate aceste proiecte sunt realizate de noi. Tot noi suntem și autorii PUZ-urilor, puzderiei de PUZ-uri și PUD-uri. Publicul reacționează tot mai virulent. Primarul Bucureștiului și-a făcut renumele atacând documentații de urbanism în instanță și anulând foarte multe autorizații de construire.
Înafară de grija pe care trebuie să o avem față de comunitățile noastre, toate situațiile neplăcute ne sunt puse în cârcă. Cetățenii cred că este vina noastră. Dincolo de discuția privind adevăratul vinovat, este evident că opinia publică așteaptă reacția noastră.
Nu cred că intervențiile locale, pe câte un proiect, ajută cu ceva. În primul rând, nu face decât să confirme vinovăția arhitecților. Or rolul nostru nu este acela de a judeca, ci acela de a crea.
Ordinul are responsabilitatea aceasta, conferită de concetățenii noștri. De aceea, trebuie să avem în lista priorităților crearea de regulamente mai bune.
Răspunsul la a doua întrebare este mai greu de dat. Dar nu imposibil.
Ce poate face OAR pentru un urbanism de calitate
Cele câteva mii de arhitecți care proiectează s-au lovit de absolut toate problemele pe care regulamentele actuale le ridică. Unii au speculat slăbiciunile, obținând mai mulți metri pătrați. Alții și-au făcut un renume din abilitatea de a mări CUT-ul. Cei mai mulți au încercat însă să rezolve cât mai bine relațiile de vecinătate, precum și regulile de bun simț învățate în școală, dar neincluse în PUG-uri.
Dar problemele mari rămân neadresate. Am să dau câteva exemple.
Personal, am o problemă cu celebra sintagmă privind retragerile laterale de 3 metri, dar nu mai puțin de jumătate din înălțimea la cornișă. Când proiectezi o casă pe un teren îngust (cum sunt majoritatea parcelelor), pentru a avea o retragere de doar trei metri, casa ar trebui să aibă înălțimea de șase metri. Or asta este prea puțin. O casă P+1 ar trebui să aibă 7-8 metri. Asta mărește însă retragerea la 3,50 – 4,00 m. Pentru un teren lat de 10 metri, automat, dispunerea a trei dormitoare la etaj duce la înșirarea lor pe un hol lung. Mai mult de atât, cel puțin o cameră va fi deschisă spre vecin. Și încercarea de a scoate în consolă încăperea buclucașă este discutabilă. Unele primării consideră că toată fațada trebuie să respecte retragerea.
Soluția civilizată ar fi realizarea unui PUD. Dar aceasta înseamnă foarte mult timp, bani și un rezultat imposibil de garantat clientului.
Urbanismul tradițional permitea retrageri mai mici, fixe. Și casele erau mai înalte. Un nivel avea 4-5 metri, parterul era înălțat, iar aticul generos. O vilă interbelică P+1 are adesea 8-10 metri înălțime. Chiar și cele P+M au, la cornișă, 7-8.
Cred că această prevedere a celor mai multe regulamente ar putea fi ușor modificată. Este ridicol ca la aproape fiecare proiect, arhitectul să fie nevoit să facă tot felul de scamatorii, să forțeze regulamentul, sau să forțăm clienții să plătească mii de PUD-uri.
Tot în zonele de locuințe unifamiliale există o prevedere care duce la cele mai multe mizerii: Regimul de înălțime P+2+M.
O locuință unifamilială P+2+M este mult prea mare. Este, fără doar și poate, și de prost gust. O locuință colectivă P+2+M este prea mică. Românii nu vor curți comune. Dacă vorbim de un bloc, acesta este neeconomic.
Cum P+2+M este, practic un P+3, iar de la P+3 la P+4-5 mai este un singur pas, mii de astfel de terenuri au trecut prin PUD sau PUZ și au dus la blocuri hidoase înghesuite printre case. Cu PUZ, retragerile care-mi dau mie atâta bătaie de cap, se fixează la 3 metri, ba se mai permit și console sau balcoane până la doi metri de limita de proprietate.
Aceste blocuri se dezvoltă în lungime pe parcelă. Au parcări subterane forțate, creând o relație sinistră cu domeniul public și, inevitabil, mansardă. Și nu orice fel de mansardă.
De la P+4 la P+7 este, din nou, un alt pas pe care mulți îl fac cu voioșie. O adevărată caracatiță, compusă din arhitecți, dezvoltatori, funcționari publici, autorități alese, și-a format un model de business din acest tip de dezvoltări. Sunt cartiere întregi contaminate de această forțare (legală) a regulamentelor.
Când un client imi cere părerea legată de vreun teren, întotdeauna, încerc să mă asigur că nu riscă să aibă un bloc lângă el. Am văzur terenuri scumpe, în oraș, pe care nu se mai poate construi nimic. Spre limitele laterale se deschid balcoane la doar 2 metri. Orice PUD sau PUZ ar fi blocat de vecinii care au cumpărat acele apartamente.
Delimitarea clară a zonelor de locuințe unifamiliale P+1 de cele colective P+2-3-4 ar trebui operată urgent în toate regulamentele.
În cazul celor din urmă, ar mai trebui forțată ocuparea înșiruită, cu înălțime fixă, adâncime maximă clară. Urbanismul vorbește despre banda de construibilitate. CUT-ul ar trebui dedus din aplicarea acestei benzi și a regimului de înălțime. CUT-ul ar trebui să fie un indicator statistic, nu un parametru conceptual, de reglementare.
Dispunerea înșiruită ar rezolva toate problemele de vecinătate. Servitutea de vedere apare în Codul Civil de pe vremea lui Cuza. Dar atunci construcțiile aveau altă scară si a fost un mijloc foarte elegant de rezolvare a unor situații conflictuale. Însă urbanismul Secolului XXI nu mai are de ce să opereze cu uneltele urbane premoderne.
Mă îndoiesc că vreunul dintre arhitecții care au citit cele de mai sus ar avea argumente pentru a mă contrazice, ori că nu ar fi de acord cu mine. Cu siguranță că lucrurile sunt mai complicate, dar acesta este fondul problemei.
Sunt multe voci care cheamă la un control draconic al arhitecților și suspendarea dreptului de semnătură. Dar, pe de o parte, ceea ce se întâmplă este legal. Când nu este legal, vorbim despre corupție. Or pentru corupție există deja legi. Dacă cineva este dispus să riște câțiva ani în închisoare, pericolul suspendării dreptului de semnătură este, pur și simplu, ridicol!
Dar schimbarea regulamentelor este mai ușoară. Fenomenele neplăcute sunt un simptom, nu cauza.
Un nou Regulament General de Urbanism ar rezolva peste noapte aceste probleme. Nici PUZ-urile noi, nici PUG-urile noi nu ar putea ieși din acest regulament cadru.
Modificarea Legii Urbanismului ar putea introduce un mecanism simplificat pentru a permite consiliilor locale să împartă UTR-urile P+2+M în UTR-uri P+1 și locuințe colective.
Cealaltă mare problemă urbană este aceea a traficului și a locurilor de parcare. Mi-am exprimat deja părerea că a obliga o populație săracă să cumpere garsoniere și apartamente de două camere, când nevoia reală este de 3-4 camere, fortând construirea unor parcaje scumpe, este păguboasă. Mulți nu sunt de acord cu mine și le înțeleg argumentele.
Totuși, suntem în contratimp. În multe metropole autoturismul este descurajat. Sunt orașe care se mândresc cu numărul mare de locuri de parcare desființate. Sunt multe orașe care interzic construirea de noi locuri de parcare.
Sunt sigur că în parcajele noilor dezvoltări imobiliare s-au investit sume cu care s-ar mai fi putut face un metrou. Cu acei bani s-ar putea cumpăra tramvaie și autobuze ecologice.
Sunt mulți colegi care știu care sunt soluțiile contemporane de trafic și mobilitate urbană. Ordinul trebuie să-i susțină pentru a convinge politicul că trebuie schimbate politicile urbane.
Noi trebuie să sprijinim primarii care vor avea curajul să le spună cetățenilor că nu vor avea noi locuri de parcare, că impozitele auto vor crește, iar soluțiile la trafic sunt metroul, tramvaiul, troleibuzul și taxiul, nu autostrăzile suspendate. Aceasta este rezolvarea în Barcelona, Stockholm sau Londra.
Cei peste 10.000 de arhitecți sunt specialiștii cu care administrația publică trebuie să rezolve problemele comunităților. Ordinul este organizația care trebuie să transforme experiența noastră în baza viitoarelor politici publice.
Dar, OAR-ul trebuie să-și asume aceast rol și această prioritate și nu poate face acest lucru continuând să acționeze împotriva arhitecților. Pentru a schimba regulamentele de urbanism trebuie să schimbăm Ordinul.
